Recent, un caz medical a atras atenţia opiniei publice şi a suscitat exprimarea multor păreri.

Este vorba despre un medic ginecolog musulman din Bucureşti care, din motive religoase a refuzat să participe la întreruperea cursului sarcinii, la cererea unei paciente.

Lăsînd la o parte detaliile medicale ale cazului respectiv este necesar a se lua in discuţie problema libertăţii de conştiinta a personalului medical într-o asemenea situaţie.
Exprimat in termeni simpli, libertatea de conştiintă este libertatea individului de a nu fi constrîns să facă un lucru sau să pună în aplicare un ordin despre care conştiinţa lui îi spune că este ceva rău.

Tot mai des se afirmă ca avortul este un “drept al femeii” şi, mai mult decît atît, avortul este şi legiferat. Nu este momentul să discutăm despre efectele acestei legi, despre milioanele de copii cărora nu li s-a dat dreptul la viaţă, despre ceea ce înseamnă pentru ţara noastră şi din punct de vedere demografic acest lucru. Ceea ce doresc să subliniez este că legalizarea avortului nu presupune pentru personalul medical obligativitatea participării la avort. Aceia care refuză din motive de conştiinţă, fie datorită convingerilor religioase, fie din convingerea că esenţa profesiei de medic este aceea de a salva viaţa încă din momentul concepţiei şi pînă la moartea naturală, trebuie să ştie că sînt apăraţi de legislaţia ţării noastre şi de cea europeană, precum şi de codul de deontologie medicală.

Toate acestea sînt cuprinse într-un mod sintetic şi foarte bine venit în broşura intitulată “Obiecţia pe motive de conştiinţă – drept fundamental al personalului medical”, editată de Federaţia Organizaţiei Ortodoxe Pro Vita din România.

Voi reda pe scurt conţinutul acestei broşuri:

Mai întîi este prezentată obiecţia pe motive de conştiinţă în etica medicală; se arată că art. 125 din Codul de deontologie medicală in vigoare in România prevede că orice medic este liber să refuze fără explicaţii cererea de întrerupere voluntară a sarcinii.

Se subliniază faptul că obiecţia pe motive de conştiinţă se bucură de aceeaşi protecţie ca şi dreptul fundamental la credinţa şi practica religioasă, fapt menţionat în art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 11 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile si Politice şi în Carta Fundamentală a Drepturilor Uniunii Europene, precum şi într-o recentă rezoluţie a Consiliului Europei (1763/2010).

Şi legislaţia românească conferă acest drept libertăţii de conştiinţă, regăsit in art. 29 din Constituţie şi în art. 374, 375 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Se mai precizează în broşură că dreptul la obiecţia pe motive de conştiinţă are un suport puternic şi în filosofie şi în dreptul natural, drept ideal, imuabil, şi universal, fără caracter statal, care rezidă din legea naturală universală, lege care rezultă din ordinea divină a cosmosului sau din natura raţională şi socială a umanităţii. Intrucit acest drept natural nu a fost conferit de nicio autoritate, el nu poate fi retras de nicio autoritate.

Aşadar, obiecţia pe motive de conştiinţă este un simbol al libertăţii personalului medical şi, totodată, al supremaţiei dreptei judecăţi asupra unei legi injuste, in acest caz legea care permite avortul.

(Nota: Tema rezumată în materialul de faţă a fost prezentată de autoare la Simpozionul „Libertatea de conştiinţă şi de credinţă” din cadrul celui de al 7-lea Congres anual al Mişcării Europene pentru Politici Creştine (ECPM), care a avut loc la Parlamentul României – Grupul Ecumenic de Rugăciune, la data de 23 –  25 iunie 2011)