Studii si reflectii teologice


Christifideles Laici” – este Indemnul Apostolic dat din Roma de catre Prea Fericitul Papa Ioan Paul al II-lea  in 30 Decembrie 1988, in care, printre altele, ni se spune ca noi, laicii, ar trebui sa ne orientam dupa capitolul 20 din Evanghelia de la Matei:

1. Căci împărăţia cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa.
2. Şi învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa.
3. Şi ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru.
4. Şi le-a zis acelora: Mergeţi şi voi în vie, şi ce va fi cu dreptul, vă voi da.
5. Iar ei s-au dus. Ieşind iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa.
6. Ieşind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii, stând fără lucru, şi le-a zis: De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?
7. Zis-au lui: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. Zis-a lor: Duceţi-vă şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul veţi lua.
8. Făcându-se seară, stăpânul viei a zis către îngrijitorul său: Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de cei din urmă până la cei dintâi.
9. Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au luat câte un dinar.
10. Şi venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au luat şi ei tot câte un dinar.
11. Şi după ce au luat, cârteau împotriva stăpânului casei,
12. Zicând: Aceştia de pe urmă au făcut un ceas şi i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei şi arşiţa.
13. Iar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar?
14. Ia ce este al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie.
15. Au nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?
16. Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Si asa este, caci nu putem sta „fara lucru” cand sunt atatea de facut in via Domnului!

Am primit cu ocazia Sfintei Sarbatori a Nasterii Domnului la Redactia Blogului AGRU Bucuresti un colind din partea Domnului Profesor Ioan Soran, un agrist provenit – dupa cum ne-a spus – dintr-o familie de preoți greco-catolici care nu si-au negociat identitatea –  „nici tata (Felician Soran), nici bunicul (Ioan Soran) nu au semnat trecerea la ritul ortodox, suferind scurte perioade de detenție, urmate de șicanele de care s-au învrednicit preoții rezistenți. Toată familia a gravitat în jurul Sătmarului. Am absolvit liceul ”Mihai Eminescu” din Satu Mare și Facultatea de Electrotehnică din Timișoara. Colaborez de aproximativ 15 ani la revista greco-catolică ”Calea Desăvârșirii” a Episcopiei greco-catolice din Oradea. Felul în care gândesc se poate descifra din textele postate pe blogul http://ioansoran.wordpress.com

Dragi prieteni,

Acum, mai mult decât în alte perioade ale anului, mă gândesc cu drag la voi deoarece se apropie Crăciunul, Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului. Sunt multe motive pentru care aș vrea să vă colind.

  • Aș vrea să vă pot striga la ușă ”veseli-t-i jupâne gazdă?” Și dacă m-ați primi, să intru în casă cu colinda de pe malul Someșului ”Iosif cu Maria-ntra/ Întru-n sălaș pe-o noapte grea/ Nașterea se-apropia,/ Iar Maria se-ngrijea.”
  • Chiar dacă fetele copilăriei noastre (acelea care știam noi că vor servi colindătorilor din seara de Crăciun must oprit din fermentare) n-ar zice mai nimic dacă am scutura bradul, azi aș scutura doar vreo câțiva ani din cetina oarecum uscată, dar aș bea bucuros un pahar de ”vin oprit”. Deși,… ar fi suficient să fiu doar alături de voi.
  • Pentru a sta cât mai mult lângă voi, am scris o poveste lungă în care am vrut să deslușesc ce fel de sărbătoare este Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului. Vedeți, mă feresc să spun prea des ”CRĂCIUN” pentru că această sărbătoare este relativ recentă și ascunde motivul real al Bucuriei. Moș Crăciun l-a alungat într-un fel oarecare pe Pruncul născut să ne mântuiască. Bradul, darurile, veselia, ne fac să uităm că ar trebui să ne bucurăm de altceva…
  • Căutând în pictură expresii ale emoției în fața Sărbătorii Nașterii Mântuitorului, am descoperit că nu știu prea multe despre bogăția lumii spirituale existentă în jurul cuvintelor: Nașterea lui Isus, Mântuire, Răscumpărare prin jertfă, Cuvânt Întrupat, Închinarea păstorilor, Închinarea Regilor-Magi, aur, smirnă și tămâie. Acum, sunt un pic mai puțin neștiutor ca înainte și mă bucur. Dorind să vă împărtășesc atât mica bucurie a descoperirii emoției în fața unor tablouri, cât și îndemnul la reflecție asupra semnificației Nașterii Mântuitorului, am întocmit un text în care imaginile, comentariile și meditația asupra simbolurilor încriptate în pictură vă vin în întâmpinare cu urarea mea SĂRBĂTORI FERICITE ȘI PLINE DE HAR! UN CRĂCIUN VESEL, CU MULTE COLINDE!

ICONOGRAFIA  NAȘTERII  MÂNTUITORULUI

  • Tablourile trecute în revistă, pun în evidență trei aranjamente ale personajelor care au participat la eveniment, conform Evangheliilor după Matei și Luca și după tradiție:

–            Isus, Fecioara Maria, Sfântul Iosif, îngeri, boul și măgarul,

–            Isus, Fecioara Maria, Sfântul Iosif, mai mult sau mai puțin vizibile animalele, dar prezenți păstorii și oamenii din jur anunțați de îngeri că s-a născut Mesia,

–            Familia Sfântă, eventual păstorii, (rar, animalele) mulțimi de oameni și cei Trei Regi-Magi.

  • În tradiția picturală occidentală Fecioara Maria este reprezentată așezată, cu pruncul Isus în brațe, sau ținut pe genunchi. Pe la sfârșitul sec. XIV, sub influența artiștilor italieni, în tablourile având ca subiect Nașterea Mântuitorului, de cele mai multe ori Fecioara este reprezentată în genunchi, în atitudine de adorație.
  • Animalele din staul sunt simbolice. Boul i-ar putea reprezenta pe evreii încătușați în respectarea oarbă a Legii (adică cei ce nu l-au recunoscut pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu), iar Măgarul i-ar putea reprezenta pe păgânii non-evrei, Gentiles.
  • Pruncul Isus poate fi așezat pe un snop de paie acoprit cu un giulgiu, sau pe un fald al îmbrăcămintei Fecioarei. Există însă reprezentări în care paiele sunt înlocuite cu raze de lumină răspândite de  trupul Pruncului, de Lumina Lumii.
  • Giulgiul alb poate face trimitere la giulgiul alb în care sunt îngropați morții după ritualul de înmormântare iudaic (și al altor popoare semite).
  • În multe tablouri este evident că Fecioara Maria cunoaște destinul lui Isus și îl acceptă resemnată, stăpânindu-și cu greu durerea.
  • Păstorii Îi aduc lui Isus un miel, deoarece Fiul este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii
  • Magilor de la răsărit din Evanghelia lui Matei nu li se precizează nici numărul, nici statutul social. În sec. III Tertulian le dă o origine regală, iar Origene spune că sunt trei, deoarece au adus aur, smirnă și tămâie. Ulterior primesc și nume, Melchior, regele Perșilor, Balthazar regele Arabilor, iar Gaspar regele Indiei.
  • Philon din Alexandria îi numește magos, filozofi, iar pe vremea aceea filosofia avea trei mari secțiuni: logica, fizica și etica.
  • Magii de la răsărit ar putea reprezenta cele trei rase biblice, semiții, hamiții și iafetiții, după cei trei fii ai lui Noe, Sem Ham și Iafet. Prin urmare unul este negru.
  • Interpretarea teologică tradițională a darurilor aduse de regii-magi ar fi recunoașterea lui Isus după trei dimensiuni fundamentale:

–               Prin aur recunoaștem că Isus este Împăratul lumii

–               Prin tămâie recunoaștem divinitatea Sa,

–               Prin smirnă îl recunoaștem pe Isus ca om, deoarece Nicodim a îmbălsămat trupul Celui Răstignit pe cruce cu smirnă.

IMAGINEA  MIRACOLULUI  PETRECUT

ÎN  INTIMITATEA  SFINTEI  FAMILII

Vă invit să priviți tablourile având mereu în vedere faptul că artiștii care le-au pictat au fost oameni erudiți, minți luminate, având bune cunoștințe filosofice și teologice, pe lângă formarea lor profesională în cadrul unor școli care căutând restituirea valorilor antichității greco-romane erau nevoite să creeze punți inexistente spre folosirea constructivă a fragmentelor de civilizație înecate în barbarie. Nu este de mirare că o mulțime de simboluri au fost introduse în creația lor. Sunt aproape sigur că ei au ascuns și simboluri a căror cheie s-a pierdut…

Pictura Nașterea Mântuitorului, realizată de Zanobi Strozzi în perioada 1433 – 1434 face parte din ansamblul picturilor de altar, fiind una dintre ”picturile de bordură inferioară”, a polipticului altarului. De regulă bordurile din partea inferioară sunt executate din tablouri (între trei și cinci) de format dreptunghiular cu latura orizontală mult mai mare decât cea verticală

Nașterea Mântuitorului, tempera și aur pe lemn,  Zanobi Strozzi, 1433 - 1434

Nașterea Mântuitorului, tempera și aur pe lemn, Zanobi Strozzi, 1433 – 1434

Construcția tabloului este centralizată în jurul verticalei care corespunde nou născutului. De regulă Pruncul este așezat pe un mănunchi de paie sau pe o manta desfăcută. Aici Pruncul Isus este înfășurat într-o țesătură fină, un fel de voal cu marginile marcate de mărgele, iar rolul paielor l-au luat razele care izvorăsc din trupul Lui. În prim plan se mai află Fecioara Maria și Iosif, îngenunchiați, în postură de rugăciune. În planul secund este sugerată o grotă, în care sunt plasate simetric animalele (tratate foarte simplist), iar deasupra grotei, respectând simetria aranjării, îngerii se roagă în adorația Mântuitorului. Prin câteva volume din planul ultim al picturii se sugerează tridimensionalitatea spațiului pictat. Geometria aranjamentului, postura personajelor, expresia fețelor, sugerează o compoziție gândită și schițată de Fra Angelico, pictarea ei revenind lui Zanobi Strozzi. Ipoteza pare justificată de perioada de ucenicie a pictorului pe lângă Fra Angelico.

Sentimentele Fecioarei Maria și ale Sfântului Iosif sunt greu descifrabile în atitudinile pe care le au, impuse de canonul pictural, adică fizionomiile nu exprimă altceva decât adorația datorată Pruncului Isus. În această logică, nici privitorul nu vine în fața tabloului pentru a descifra sentimentele Mariei sau ale lui Iosif. El vine pentru a se ruga. Aureola personajelor marcată prin discul aurit pe care se proiectează capetele personajelor induce sentimentul unei distanțe care trebuie păstrată. Pruncul Isus, Maria, Iosif, îngerii, se află într-o dimensiune în care noi nu avem încă acces.

Un tablou, în care se află exclusiv Familia Sfântă, fără îngeri, fără animale, este cel prezentat în continuare. A fost pictat de către Lorenzo Costa cel Bătrân, în jurul anului 1490. Artistul s-a născut în Ferrara în anul 1460, iar pe la douăzeci de ani s-a stabilit în Bologna. A beneficiat de influența școlii din Bologna, dar formarea sa a fost mai mult rezultatul colaborării cu artiștii școlii din Ferrara. Costa a fost fascinat de lumină, atmosferă, natură și elementele ei spirituale. O mare parte din operele sale au teme religioase și poartă o ușoară tentă melodramatică.

Nașterea Mântuitorului, tempera pe lemn, a doua jumătate a sec. XV, Lorenzo Costa

Nașterea Mântuitorului, tempera pe lemn, a doua jumătate a sec. XV, Lorenzo Costa

Fecioara Maria și Sfântul Iosif se află într-o încăpere sărăcăcioasă și sunt prezentați în adorația Pruncului Isus aflat pe o împletitură de nuiele acoperită cu o pânză albă. Isus stă culcat pe o parte, cu capul sprijinit pe un braț, dar nu doarme. Este mai curând gânditor. Fecioara are mîinile împreunate pentru rugăciune și Îl privește pe Isus cu dragoste, durere și resemnare. Este una dintre cele mai frumoase și expresive imagini ale Fecioarei Îndurerate pe care le-am văzut. Sfântul Iosif are brațele încrucișate pe piept, cu toiagul de pelerin cu tot. Și el Îl privește pe Isus și este trist, cu o fizionomie de de om resemnat.

Este momentul ce urmează nașterii, părinții ar trebui să fie fericiți, copilul ar putea face orice, dar nu să fie trist. Însă este momentul durerii, în care toți trei au gândul la Jertfa de pe Cruce. Și nici unul dintre ei nu poate schimba acest destin, pentru că și-au asumat cu smerenie rolul fixat de Tatăl Ceresc în Opera Răscumpărării omului. Așa cum Isus în Grădina Ghetsimani a rămas singur, părăsit de apostolii adormiți, și Sfânta Familie este singură în spațiul în care predominant este întunericul. Iar pentru a sublinia și mai mult singurătatea, prin deschiderea din perete se vede o lume însorită, în plină activitate, în plină nepăsare… Oare?

Iată și un tablou în care îngerii, vestitori ai bucuriei că s-a născut Mesia, schimbă compoziția și sentimentele privitorului. Nașterea Mântuitorului este tabloul lui Luca Giordano pictat în 1650. Azi, el se află la Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique.

Nașterea lui Isus, ulei pe pânză, cca 1650, Luca Giordano (1634 – 1705)

Nașterea lui Isus, ulei pe pânză, cca 1650, Luca Giordano (1634 – 1705)

Este o pictură barocă ce reușește să impresioneze prin participarea fiecărui personaj la miracolul Nașterii. Îngerii care vestesc Nașterea lui Isus ocupă mai mult de o treime din suprafața pânzei, ei pătrund vijelios în câmpul vizual, sunt mesagerii Tatălui pentru a vesti Întruparea Cuvântului. Fecioara protectoare acoperă cu mâinile Pruncul așezat pe paiele staulului, iar animalele participă mute, dar interesate, la protejarea nou-născutului. Iosif este în planul secund, privește blând Fecioara și Pruncul, poate puțin mirat de cele ce se petrec în jurul lui. Este momentul în care singurătatea lui Iosif și a Mariei, grija lor, este inundată de lumină și veselie, dovedindu-Le că în fond nu au fost niciodată singuri, așa cum nici noi, martorii momentului acela, nu suntem singuri. Să ne bucurăm deci!

Se spune că în fragedă tinerețe, Luca Giordano a fost ucenicul pictorului spaniol José de Ribera care lucra pentru viceregele de Napoli, orașul de naștere al viitorului pictor. Influența lui Ribera va fi vizibilă în operele sale o lungă perioadă de timp, chiar după ce în timpul sejurului de la Roma și Veneția artistul va cunoaște operele marilor pictori Michelangelo, Rafael, Caravagio și alții. Sursa de lumină din tablou care pune în evidență personajele scenei este situată undeva, în stânga sus, de acolo de unde vin îngerii, iar razele ei sunt direcționate spre Fecioară, Prunc și Iosif. În colțul din stânga, jos, se vede pălăria lui Iosif și toiagul drumețului (omenirii?), care a străbătut un drum lung spre acest moment.

 

BUCURIA  OAMENILOR  SIMPLI

ANUNȚAȚI  DE  ÎNGERI  CĂ  S-A  NĂSCUT  MESIA

Evanghelia după Luca relatează Nașterea Pruncului Isus și felul în care îngerul Domnului le vestește păstorilor marea bucurie, ”Că, în orașul lui David, astăzi vouă s-a născut un Mântuitor, care este Christos Domnul” (Luca 2,11). Să ne ocupăm deci de momentele în care apar păstorii și oamenii locului care vin să se închine Pruncului. Bucuria, mirarea și veselia adusă de acești oameni simpli modifică atmosfera intimă anterioară, fiind un mesaj destul de clar că Nașterea Pruncului privește toată omenirea cu cugetul curat.

Federico Fiori în tabloul său Nașterea Mântuitorului surprinde momentul în care cineva apare la ușa staulului, iar Sfântul Iosif îl invită cu un gest larg să intre. Fecioara are brațele larg deschise, privește Pruncul și spune parcă ”Vino, avem musafiri”. Chipul ei, de o rară frumusețe este pus în valoare de lumina care vine de la Pruncul Isus, singura sursă de lumină din încăpere fiind El, Lumina lumii. Boul din primul plan al compoziției și măgărușul aflat într-un plan secund au și ei atenția fixată asupra ușii. Isus este învelit cu o pânză albă și o cuvertură de culoare albastră, poate mantia Mamei Lui. Privirea Lui este îndreptată spre Maria. În această scenă artistul nu face aluzie la durerea Mariei. Chiar pânza albă cu care este înfășurat Pruncul Isus își pierde semnificația în faldurile albastre ale mantiei Mariei.

Federico Fiori s-a născut la Urbino, în Italia. Și-a început formația alături de tatăl său, Ambrogio Barocci, sculptor cu o oarecare faimă locală. Deprinderea sculptorului de a privi scenele tridimensional l-a făcut să experimenteze problemele de iluminare ale unor ansambluri folosind modele de lut. Toată viața a fost un inovator neobosit. Deși în viața de toate zilele avea un comportament oarecum ursuz, picturile sale sunt strălucitoare și pline de viață.

Nașterea Mântuitorului, ulei pe pânză, 1597, Federico Fiori

Nașterea Mântuitorului, ulei pe pânză, 1597, Federico Fiori

A îmbrățișat Contra Reforma cu convingere și a intrat în ordinul Franciscanilor, ramura Capucinilor, ca frate laic. A avut un cult deosebit pentru Fecioara Marie care i-a salvat viața în urma rugăciunilor lui insistente. Așa se explică seria amplă de picturi admirabile cu scene din viața Fecioarei.

Muzeul de Artă al României găzduiește azi trei opere ale lui El Greco, Doménikos Theotokópoulos, pictorul grec născut în Creta (1541) și mort în Toledo (1614) în patria sa adoptivă: Martiriul Sfântului Mauriciu, Închinarea păstorilor și Logodna Mariei. Ele făceau parte din colecția regelui Carol I al României, împreună cu alte șase tablouri ale aceluiași artist. Este un tablou de dimensiuni foarte mari, 364cm x 137cm, un tablou de altar care se presupune că făcea parte dintr-un poliptic cu cinci sau șapte pânze. Structura bipartită a tabloului este evidentă și face vizibilă ideea filosofică a pictorului privind dichotomia cer – pământ. Sursa principală a luminii în tabloul lui El Greco este Pruncul Isus, El care va spune conform Evangheliei lui Ioan (8,12) ”Eu sunt Lumina lumii; cel ce vine după mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”.

El Greco - Inchinarea Pastorilor

El Greco – Inchinarea Pastorilor

Lumina care scaldă Pruncul și iradiază în jur, eclipsează chiar lumina celestă în care coboară îngerii. Doi dintre aceștia poartă o eșarfă cu inscripția în limba latină  ”Glória in excélsis Deo et in terra pax homínibus bonae voluntátis”, ceea ce și noi spunem de Crăciun, Mărire în Cer lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință.

Pruncul Isus se află culcat, într-un coș de nuiele (putem presupune că este umplut cu paie), pe un giulgiu alb. Fecioara Maria, îmbrăcată în roșu, Îl prezintă păstorilor ridicînd două colțuri ale giulgiului. Doi păstori și un înger se află în adorație în prim-planul compoziției. Mielul adus de păstori este alb și se află la picioarele Mariei, alături de toiagul păstorului îmbrăcat în verde. Privitorul este rapid intrigat de grupul de persoane șrivitorul este rapid intrigat de grupul de persoane ;i animale din spadolatriei)i animale din spatele Fecioarei Maria. Pornind din stânga, acest grup îl prezintă pe Măgar, un personaj îmbrăcat în galben-muștar aflat în dispută cu un alt personaj purtând îmbrăcăminte de culoare închisă, cu alură de nobil. Și el gesticulează, disputa fiind vie. În fine, în dreapta, în spatele ”nobilului”, este Boul.

Pare destul de evident că legătura acestei dispute cu adorația magilor nu poate fi decât simbolică. Doménikos Theotokópoulos era un personaj important al orașului Toledo, frecventa cercurile bisericești, ale erudiților și ale nobilimii. În acel timp simbolismul animalelor din staulul în care s-a născut Isus era cunoscut. Apropierea dintre Bou și personajul nobil, poate sugera că acest participant la dialog ar fi Inchiziția spaniolă, atașată unui rigorism exagerat. Al doilea partener de dialog, prin fizionomie și îmbrăcăminte pare a fi un reprezentant situat pe o treaptă inferioară a ierarhiei sociale spaniole. Este interesant să glosezi pe seama unor lucruri neconfirmate, dar prezența celor patru în ordinea semnalată, ordine nefirească, pune cel puțin un semn de întrebare.

Bucuria stârnită de Nașterea lui Mesia este convingător ilustrată  de Adorația păstorilor, opera lui Correggio. Atmosfera acestui tablou este total diferită deoarece pictorul a urmărit să ilustreze în mod convingător Bucuria stârnită de Nașterea lui Mesia. Correggio este pseudonimul pictorului italian Antonio Allegri care s-a născut în orășelul Correggio din provincia Reggio Emilia.

Adorația păstorilor, tablou de altar, ulei pe lemn, Correggio, 1528-1530

Adorația păstorilor, tablou de altar, ulei pe lemn, Correggio, 1528-1530

Tabloul a fost comandat la 24 octombrie 1522 de către Alberto Pratonieri pentru capela familiei închinată Nașterii Domnului din bazilica San Prospero din orașul Reggio Emilia. Pictura era tablou de altar de dimensiuni mari (256 x 188cm).

Aici lumina iradiază de la Pruncul Isus, punând în valoare personajele, norii și vârtejul de îngeri. Femeia din grupul celor veniți să-L vadă pe noul născut, anunțat de îngeri, este surprinsă de lumina iradiată de Prunc și se ferește cu mâna stângă ridicată. Este încântată, curioasă și privește cu drag Fecioara care-l ține-n brațe pe Isus cu o mare gingășie și dragoste. Aici Fecioara Marie nu se află îngenunchiată, în postură de adorație, este o mamă care își privește copilul cu încântare. Și fețele celor doi păstori aflați în dialog exprimă încântare și mirare. Mielul adus de ei nu este prezent ostentativ, se află la picioarele păstorilor, în zona obscură. Câteva raze îi cad pe cap, dezvăluindu-i prezența. Sfântul Iosif se află în planul secund al compoziției, fața îi este luminată difuz. Deasupra capului său, cerul este iluminat de aurora care vestește începutul unei noi zile, începutul unei lumi noi… Este unul dintre cele mai reușite tablouri ale lui Correggio, cel mai imitat. A rămas un secol în locul său din capelă și a fost admirat de Vasari. În 1640 a fost cumpărat de Francesco I de Este și păstrat în colecțiile ducale de la Modena. Tabloul a făcut parte din lotul de o sută de opere de artă vândute în 1740 de către Francesco III de Modena prințului elector de Saxonia, August III. De atunci tabloul este conservat la Dresda în Gemäldegalerie Alte Meister.

Iată acum un tablou de tranziție spre categoria celor care prezintă Adorația Magilor. Este vorba despre fresca (167cm x 167cm) Adorația păstorilor a lui Domenico Ghirlandaio, realizată între 1482 și 1485. Ea se află în biserica Santa Trinita din Florența. Noutatea adusă de acest tablou de altar este prezentarea realistă a persoanelor, expresia fețelor și gesticulația liberă, lipsită de austeritatea și hieratismul tablourilor din perioada anterioară. Inovatoare este și plasarea scenei adorației Pruncului Isus în aer liber, sub un portic, într-un peisaj deluros pictat cu o mare profunzime. Este o zi însorită, nu este seara convențională în care are loc adorația din tablourile precedente. În prim-plan Fecioara Maria este îngenunchiată, în atitudine de adorație, iar Pruncul Isus stă culcat pe faldurile mantiei Mamei Sale. În dreapta, trei păstori sunt veniți cu daruri. Doi sunt îngenunchiați în prim-plan, iar în spatele lor se află un al treielea cu un miel în brațe. Păstorii lui Ghirlandaio sunt oameni care vin de pe câmp, unde au fost anunțați de înger. S-au îmbrăcat însă cu hainele de sărbătoare pentru a veni să-L vadă pe Prunc.

Vasari afirmă că figura păstorului îngenunchiat care arată cu degetul spre Isus este primul autoportret al artistului Domenico Ghirlandaio. Dar portretul cel mai realist, cel mai reușit din grupul păstorilor, este portretul bătrânului care stă în picioare, în spate și are mielul în brațe. Este portretul unui țăran toscan cu față inteligentă, blajină, uscățivă și cinstită.

Adorația păstorilor, frescă, Domenico Ghirlandaio, 1482 – 1485

Adorația păstorilor, frescă, Domenico Ghirlandaio, 1482 – 1485

Se pare că poartă o discuție cu voce josă cu păstorul îngenunchiat care stă cu fața întoarsă spre privitor. Animalele, boul și măgarul, sunt figurate în spatele unui vas de marmură paralelipipedic, bogat ornamentat pe fața din spre Fecioară și Prunc. Sfântul Iosif privește în sus, are mâna dreaptă pe frunte și este într-o stare de uimire profundă. Și chiar are de ce! Pe drumul care leagă locul scenei de orașul care se vede în zare, vine un cortegiu impresionant de cavaleri călare și suitele lor. În curând vor sosi, sunt foarte aproape, primii doi oaspeți călare, cu fețe destul de austere, sunt deja pe drumul de sub stânca pe care este plasat porticul. Intimitatea grupului descris va dispare curînd…

REGII-MAGI  DE  LA  RĂSĂRIT  SE  ÎNCHINĂ 

ÎMPĂRATULUI  IUDEILOR

Adorația Magilor realizată de Albrecht Dürer în 1504 este o pictură în ulei pe un panou de lemn având dimensiunile de 114cm x 99cm, păstrată azi la Galeria Uffizi din Florența. Scena închinării magilor se petrece în aer liber, ziua, într-un peisaj dominat de ruine, cu detalii numeroase în planul secund. Astfel pictorul insistă pe tema continuității legăturii cu lumea clasică și reînoirea ei operată de creștinism. Fecioara Maria îl prezintă pe Isus unui rege-mag îngenunchiat, aflat într-o profundă admirație a Pruncului Isus căruia îi prezintă o casetă cu daruri. În spatele său se află în picioare al doilea rege-mag, un autoportret reușit al pictorului, care-i aduce și el un omagiu lui Cristos-Rege. Alături se află un servitor care-l ajută la prezentarea darurilor. Execuția minuțioasă a vaselor care poartă darurile reflectă familiaritatea lui Dürer cu bijuteriile, tatăl său fiind un maestru bijutier.

Adorația Regilor-Magi, ulei pe lemn, 1504, Albrecht Dürer

Adorația Regilor-Magi, ulei pe lemn, 1504, Albrecht Dürer

Conținutul tabloului, activitățile din planul secund (un eventual turnir), conduc la ideea că tabloul nu a fost destinat unui altar, ci mai mult pentru a sugera echilibrul dintre valorile creștine și cele umaniste.

Un tablou din categoria celor care prezintă închinarea magilor cu un anumit ”fast regal”, iar pe Maria prezentându-L pe Pruncul Isus unei mulțimi de oameni (Epifanie), este Adorația Regilor-Magi pictat de Domenico Ghirlandaio în jurul anului 1487. Este o pictură de mari dimensiuni (285cm x 243cm), pictată în tempera pe lemn pentru altarul bisericii din Spitalul Inocenților. Acesta era un așezământ florentin pentru copiii abandonați, care aici erau primiți, îngrijiți și instruiți. Spitalul în sine este o capodoperă arhitecturală în stil Renaissance, executat sub conducerea arhitectului Filippo Brunelleschi, care a luat sub protecția sa așezământul în 1419. Inscripția (în latină) de pe frontispiciu este luată din Psalmul 26 care spune: ”Tatăl nostru și mama noastră ne-au abandonat, însă Domnul  ne-a primit”. Spitalul a funcționat până în 1875, când a fost transformat într-un muzeu al artei Renașterii.

Adorația Regilor-Magi, tempera pe lemn, Domenico Ghirlandaio, 1488

Adorația Regilor-Magi, tempera pe lemn, Domenico Ghirlandaio, 1488

Domenico Ghirlandaio a fost un experimentator îndrăzneț, a asimilat curentele picturii florentine și și-a construit stilul propriu. Capodoperele din tinerețe sunt frescele, în care a dovedit că stăpânește arta de a povesti în imagini. Construcția operelor este alertă, minuțios gândită, iar personajele sunt caracterizate cu mult talent. Pictura de altar, Adorația Regilor-Magi de la Spitalul Inocenților (Spedale degli Innocenti) are în centru Sfânta familie și cele două animale, boul și măgarul. Regii-Magi se sflă în dreapta și sunt într-o poziție de adorație profundă în fața Pruncului pe care Maria îl ține pe genunchi. Regii-Magi nu sunt de etnii diferite așa cum alte picturi o subliniază fie prin culoarea pielii fie prin îmbrăcăminte. Ei au doar vârste puțin diferite și mantii somptuoase de culori diferite. Doi îngeri mici stau îngenunchiați alături de ei. Printr-o ”licență temporală”, în stânga regilor-magi se află Sf. Ioan Botezătorul, recunoscut după crucea pe care o poartă pe umăr și tunica din păr de cămilă vizibilă de sub mantia pe care o poartă. În realitate Isus și Ioan Botezătorul aveau vârste apropiate. Deasupra Sfintei Familii se află o construcție asemănătoare unui acoperiș pe care un grup de îngeri cântă un imn de slavă, a cărui muzică și text sunt înscrise pe o eșarfă ținută desfășurată spre privitor. Mi se pare util să ne amintim că portativul cu patru linii și notele sub formă de romb sunt o invenție italiană, a călugărului benedictin Guido d’Arezzo (995 – 1050). Peisajul din spatele grupului de persoane dă profunzime scenei. Pe o grindă a construcției acoperișului se vede clar anul finalizării tabloului: 1488.

Fie ca tablourile vizionate să vă aducă bucurie în suflete.

SĂRBĂTORI  FERICITE!

Cu mult drag,

Ioan-Felician Soran

Traducere din limba franceză

Biserica și media – De la neîncredere la încredere

 

(conferința sustinuta cu ocazia Consiliului Director al  AGRU National –

 la București,  28/09/2012)

 

Introducere generală

 

Interesul Bisericii catolice față de media datează din secolul 15, după cum stă mărturie decretul „Inter Multiplice” al papei Inocențiu al VIII-lea, publicat la 17 noiembrie 1487 și considerat drept primul document papal despre presă. Într-adevăr, Clerul Bisericii a acordat întotdeauna o importanță fundamentală mijloacelor media, după cum stipulează în mod clar decretul concilial Inter Mifirica al Conciliului Vatican II:

„Printre admirabilele invenții tehnice pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, geniul uman le-a putut scoate din universul creat, Biserica le primește și le urmărește cu o solicitudine deosebită pe cele care se referă înainte de toate la însuși spiritul omului și care au deschis noi  căi pentru comunicarea informațiilor de orice fel, a gândurilor și a modurilor de acțiune cu cea mai mare ușurință. Printre aceste din urmă invenții ies la rândul lor la iveală „instrumente” care, prin natura lor, sunt gata să influențeze nu doar indivizi, ci și mulțimile ca atare, chiar întreaga societate umană. Este vorba despre presă, cinema cât și de alte câteva, care merită datorită acestui fapt numele de „instrumente de comunicare socială”; „Biserica este pe deplin conștientă că aceste instrumente, folosite în mod corect, îi aduc speciei umane un ajutor prețios; căci ele pot contribui atât la delăsarea cât și la instruirea spiritului, precum și la lărgirea și întărirea regatului lui Dumnezeu.”

Înainte de Vatican II, raportul dintre Biserică și universul mediatic era marcat de neîncredere: privit cu suspiciune sistematică, evoluții cu viteză dublă (după diferitele media: defensivă, vigilență, prudență), în fine, preocuparea morală.

Pe durata perioadei post conciliale, raportul dintre Biserică și media va evolua către încredere și importanța mijloacelor media în Biserică va fi marcată prin publicarea învățământului pastoral „Communio et Progressio”, publicat la 23 mai 1971 de către Comisia Pontificală a Mijloacelor de Comunicare Socială, sub pontificatul lui Paul al VI-lea. Pentru prima dată și într-un mod mult mai explicit, se desprinde de aici „etica  creștină a comunicării”. În această perioadă, se va cunoaște și publicarea învățământului pastoral „Aetatis Novae”, publicat la 22 februarie 1992, sub pontificatul lui Ioan-Paul al II-lea, pentru care, Aetatis Novae, „noul învățământ” vrea să completeze și nu să înlocuiască învățământul de bază „Communio et Progressio”.

Să mai semnalăm și apariția, în această perioadă post-conciliară, a învățământului pastoral „Etica în publicitate”, publicat de către Consiliul Pontifical pentru Comunicări sociale, la 22 februarie 1997, sub pontificatul papei Ioan-Paul al II-lea. În același registru, se cuvine să menționăm, și aportul papei Paul al VI-lea cu a sa exhortație apostolică „Evangelii nuntiandi”, dar mai ales cel al papei Ioan-Paul al II-lea cu enciclicul „Redemptoris missio”, după cum mărturisește Paul Soukup: „Ioan-Paul al II-lea desțelenește un teren nou în „Redemptoria missio”, făcând apel la Biserică să înțeleagă contextul mijloacelor media și nu doar să se folosească de ele. Deschiderea misionară a Bisericii, scrie el, începe cu sectoarele culturale – principalul fiind lumea comunicării – cât și în teritorii (37). Scrisoarea lui Ioan-Paul al II-lea oferă o vedere mult mai profundă decât cea a celorlalte documente asupra rolului social al comunicării; ea integrează și comunicarea mult mai strict în ansamblul activității Bisericii.”

  1. I.       Biserica și media înainte de Conciliul de la Vatican II: 1766-1962

 

I.0. Introducere

Decretul „Inter multiplices” al papei Inocențiu al VIII-lea, considerat ca fiind primul document papal asupra presei, a fost publicat la 17 noiembrie 1487. În plus de „Inter multiplices”, este important să menționăm Constituția „Inter sollicitudines”, publicată de papa Leon al X-lea, la 4 mai 1515, în timpul Conciliului de la Latran, în care papa elogiază progresul tehnicii presei, definind-o ca pe un „dar de la Dumnezeu”. În ciuda avantajelor sale extraordinare, papa denunță totuși pericolele grave care decurg din difuzarea doctrinelor contrarii religiei catolice și reputației persoanelor.

Pentru a desprinde raportul dintre Biserică și mijloacele media începând din secolul 18 până la Vatican II, analiza noastră se va axa în jurul următoarelor etape: morala creștină și laicitatea media; media de război, media de pace; anii investițiilor prudente; în fine, conciliul de la Vatican II (=plan Mediathec!).

I.1. La început, comunicarea se făcea prost: 1766-1918

Această primă etapă se caracterizează printr-o privire suspicioasă sistematică. Conform Clerului Bisericii, libertatea presei, înțeleasă ca dreptul de a imprima și de a edita cărți și periodice, aduce prejudicii moralei cât și credinței însăși, favorizând indiferența religioasă. În acest context, și urmându-i lui Benedict al XIV-lea, Clement al XIII-lea s-a arătat mult mai polemic decât predecesorul său față de presă. În enciclicul său, Christianae republicae salus, publicat la 25 noiembrie 1766, acesta declară război cărților care, după părerea sa, pun în pericol credința creștinilor: „Sănătatea societății creștine… ne obligă la vigilență pentru ca nerușinata și îngrozitoarea libertate a cărților, produse zi de zi în număr tot mai mare, să nu provoace și mai multe dezastre”.

I.2. Timpul concilierilor: 1919-1930

După primul război mondial, raportul dintre Biserică și media a cunoscut o evoluție diferită în funcție de mijloacele media. De exemplu, cărțile rămân în continuare periculoase, ziarele sunt ambivalente, iar cinemaul în mod intrinsec cvasi pervers. Radioul, suscitând unele temeri, are simpatia Bisericii.

Printre documentele marcante ale acestei etape, semnalăm enciclicul „Pacem” al lui Benedict al XV-lea. Situația istorică a războiului care a marcat pontificatul acestuia, l-a împiedecat să vorbească foarte mult despre media. Dar acest enciclic, vorbind despre restaurarea creștină a păcii, vorbește și despre media fără a polemiza și cu o nouă profunzime a vederii: „Este de asemenea important să-i avertizăm pe scriitorii catolici asupra datoriei lor, pe redactorii de reviste și ziare, și să-i rugăm stăruitor să se îmbrace „ca aleși ai Domnului, sfinți și iubiți,  în milostenie și bunătate” (Col 3, 12) și să pună această bunăvoință în scrierile lor, abținându-se nu doar de la acuzații zadarnice și nejustificate, dar și de la orice fel de violență și duritate a limbajului, procedee care încalcă legea creștină și riscă să deschidă din nou răni închise prost, mai ales în momentul în care sensibilitatea, aflată încă sub efectul rănii, nu poate suporta nici cel mai mic contact dureros”.

I.3. Morala creștină și laicitatea media: 1931-1936

În anii 1930, mijloacele media devin mai numeroase iar tonul Bisericii rămâne în defensivă. Dar, în loc să combată cu tărie faptele rele, Biserica le oferă credincioșilor mijloacele de a se feri de ele.  Strategia Bisericii va consta în suscitarea sentimentului catolic în sânul maselor, filtrând mesajele care le sunt adresate de către media, dar mai ales învățându-i pe creștini să analizeze funcționarea mijloacelor media și către o receptare sănătoasă a imaginilor și a textelor scrise. Biserica face astfel progrese către recunoașterea mijloacelor media.

Astfel, în 1936, cardinalul Suhard, arhiepiscop de Reims, definește ziarul ca fiind „difuzorul lumii”. Umanitatea care a cunoscut succesiv epoca pietrei, a bronzului, a fierului, se află astăzi în epoca hârtiei, a ziarului. Cardinalul precizează dubla misiune a ziarului catolic: informarea și formarea cititorului: „Dacă ziarul este catolic, marea și unica preocupare a ziaristului va fi să își facă clientela să gândească, să judece, să acționeze, să trăiască precum un catolic (…). Pentru a fi un ghid sigur, ziarul bun îi va învăța pe cititori nu atât să știe multe lucruri, cât să știe care este valoarea lucrurilor, să le judece în mod echilibrat și sigur.”

I.4. Media de război, media de pace: 1936-1948

În această perioadă, responsabilii Bisericii rămân vigilenți cu privire la mijloacele media. Ei caută să le dea un sens cultural și chiar teologic, mai ales cinemaului și radioului. Enciclicul Vigilanti Cura al lui Pius al XI-lea, publicat la 29 iunie 1936, singurul enciclic consacrat cinemaului, scoate totodată în evidență binele și răul produs: „Toți știu cât rău fac sufletului filmele rele. Acestea sunt ocazii de a păcătui. Ele împing tineretul pe căile răului deoarece glorifică pasiunile. Ele arată viața într-o lumină falsă. Ele pervertesc idealul, distrug puritatea iubirii, respectarea căsătoriei, considerația față de familie. Ele pot crea chiar prejudecăți între indivizi, neînțelegeri între națiuni, între clasele sociale, între rase. Dimpotrivă, reprezentațiile bune pot exersa o influență profund moralizatoare asupra celor care le văd. Pe lângă faptul că ele recreează, pot suscita idealuri nobile de viață, dau cunoștințe folositoare, oferă informații mai ample asupra istoriei și a frumuseților țării de care aparții.”

I.5. Anii investițiilor prudente: 1948-1957

Această perioadă rămâne marcată de prudență. Apreciind apariția televiziunii și binefacerile cinemaului, Biserica se îngrijorează în legătură cu efectele morale ale noilor mijloace media. Astfel predica cardinalului Suhard, în 24 decembrie 1948 la Notre Dame din Paris: „De douăzeci de ani, omul s-a obișnuit să-i vorbească celuilalt și să îl asculte de la distanță. Mai recent, el a descoperit mijlocul de a străpunge orizontul și de a vedea fără limite. Televiziunea l-a înzestrat cu un nou simț… Istoria, ca și viața, nu se întorc înapoi. Trebuie să luăm această nouă invenție ca pe un fapt care nu va face decât să crească. Dar în ce direcție?  (…) Televiziunea ar fi cea mai rea dintre dictaturi dacă ar deveni un fel de cenzură implacabilă aflată în slujba unei autorități fără scrupule (…) Orice tehnică se întoarce împotriva omului atunci când acesta face din ea o magie.”

În același sens, Pius al XII-lea, s-a adresat preoților și predicatorilor din postul Paștelui la Roma, la 23 martie 1949: „Chiar și  în „filmele” indicate ca fiind ireproșabile din punct de vedere moral, oamenii trăiesc și mor ca și cum n-ar exista Dumnezeu, nici Mântuitor, nici Biserica. Nu vrem aici să contestăm intențiile; dar nu e mai puțin adevărat că consecințele acestor reprezentații cinematografice neutre sunt într-adevăr întinse și profunde (…).  Când ne gândim, pe de o parte, la cuvintele obscene și scârboase și la impudicitățile expuse în ziare, reviste, pe ecran, pe scene, și pe de altă parte, la greșeala de neconceput a părinților care merg la cinema împreună cu copiii pentru a se delecta cu asemenea orori, chipul ni se înroșește de rușine și a dispreț.

I.6. Către Conciliul de la Vatican II: 1957-1962

Această perioadă își păstrează orientarea clasică a Bisericii față de media, în special, preocuparea morală. Enciclicul „Miranda Prorsus” al lui Pius al XII-lea, despre radio, cinema și televiziune (8 septembrie 1957, la douăzeci de ani după „Vigilanti Cura” al lui Pius al XI-lea), oferă o primire foarte pozitivă a mijloacelor media, în special a cinemaului, o calitate de analiză a ceea ce acestea semnifică din punct de vedere social și în continuare o preocupare etică foarte pronunțată, atât pentru utilizatori cât și pentru profesioniști: „De aceea adevărata libertate constă în folosirea și difuzarea valorilor care contribuie la virtutea și la perfecționarea naturii noastre (…). Dar, este contrar doctrinei creștine și scopurilor superioare ale tehnicii de difuzare faptul de a pretinde folosirea exclusivă a acestora doar în scopuri politice și de propagandă  sau faptul de a considera o realitate atât de nobilă ca fiind o pură afacere economică. Nu mai putem accepta teoria acelora care în ciuda ruinelor morale și materiale evidente provocate în trecut de asemenea doctrine, apără libertatea de exprimare (…). Autoritatea civilă este obligată să vegheze asupra acestor tehnici noi; dar această atenție nu se poate limita la apărarea intereselor politice, ea trebuie să salveze și morala publică.

I.7. Concluzie

Până la Conciliul de la Vatican II, gândirea Clerului referitoare la media a cunoscut o evoluție considerabilă. De la suspiciunea sistematică (caracterizată prin atenționări și crispări), trecând prin trierea dintre mijloacele media rele și cele bune, apoi prin vigilență, preocupare morală, prudență, Biserica a ajuns să recunoască importanța mijloacelor media în societate, mai ales pentru misiunea de evanghelizare a Bisericii.

Această viziune a mijloacelor media ca puternice mijloace de anunțare a Evangheliei, enunțată deja de Pius al XII-lea la inaugurarea noului centru de transmisie Radio, își va afla ecoul la Paul al VI-lea, în exhortația Apostolică Evangelii nuntiandi: „În secolul nostru marcat de mass-media, primul anunț, cateheza sau aprofundarea ulterioară a credinței, nu se pot lipsi de aceste mijloace (…) Puse în slujba Evangheliei, ele pot lărgi până la infinit câmpul de ascultare al Cuvântului lui Dumnezeu, ducând  milioanelor de oameni Vestea cea Bună.”

Această viziune are două rezerve majore. Mai întâi, este una instrumentalistă: pentru Clerul acelei epoci, nu se pune problema de a considera mijloacele media ca fiind o cultură. Apoi, din gândirea Bisericii lipsește etica creștină a comunicării, înțeleasă ca viziunea creștină a Bisericii asupra mijloacelor media,  a profesioniștilor, a structurilor și a imaginii omului care trebuie să apară în media.

II. Biserica şi mijloacele mass-media: de la „Inter Mirifica”  la „Le progresul rapid”: 1963 – 2005

II. 1. Inter Mirifica (1963)

Decretul Inter Mirifica, publicat în data de 4 decembrie 1963, este primul text provenit de la Conciliu. Biserica apreciază aici instrumentele comunicării sociale ca pe nişte invenţii tehnice admirabile (§1), care ar putea să aducă o concurenţă preţioasă speciei umane, dacă sunt folosite cu bună ştiinţă. Dar oamenii le pot folosi şi împotriva intenţiilor creatorului divin (§2).

„Doctrina Bisericii” (cap. 1) enunţă responsabilităţile pastorilor și laicilor, şi luptă împotriva problemelor morale: aplicarea principiilor moralei (§4), dreptul la o informare corectă şi onestă (§5), primatul moralei asupra artei (§6), expunerea răului conform legilor morale (§7). Urmează problemele sociale: buna formare a opiniei publice (§8), îndatoririle beneficiarilor (§9), tinerilor şi părinţilor (§10), producătorilor (§11), şi autorităţii civile (§12).

Capitolul 2 se concentrează pe acţiunea pastorală. Mai întâi câteva instrucţiuni pastorale: integrarea mijloacelor de comunicare în acţiunea pastorală a Bisericii (§13), instrucţiuni deosebite presei, cinematografiei, radioului şi televiziunii, teatrului (§14), formarea de specialişti, preoţi şi laici (§15), formarea publicului, mai ales a celui tânăr (§16), susţinerea întreprinderilor (§17), ziua naţională (§18). Apoi normele Sfântului Scaun (§19), îndatoririle episcopilor (§20), înfiinţarea de Oficii naţionale (§21) și asociaţiile catolice internaţionale (§22).

În elaborarea concluziei sale (§23), Inter Mirificainformează despre o poruncă specială a conciliului pentru publicarea de instrucţiunii pastorale. Ea impune o realizare conştiincioasă a acestui decret şi revine pentru a încheia cu providenţialismul de la început: Conciliul are încredere în faptul că fiii Bisericii vor primi din toată inima şi vor respecta cu credinţă principiile şi regulile cuprinse în prezentul decret(…).Ca astfel numele Domnului să fie slăvit prin aceste invenţii moderne”(§24) .

II. 2. Communio şi Progressio (1971)

Instrucţiunea pastorală Communio şi Progressio, redactată din porunca specială a lui Vatican al II-lea pentru a modifica limitele decretului Inter Mirifica, a fost publicată în data de 23 mai 1971. Ea pune fundamentele unei abordări teologice a comunicării, fondate în doctrinele Trinităţii, creaţiei şi Încarnării (cf. „Iisus Hristos, oratorul perfect”). Prin comunicarea socială, „omul concură la intenţia lui Dumnezeu (…) Conform credinţei creştine, uniunea dintre oameni, ca scop principal al oricărei comunicări, îşi află originea, şi deja prefigurarea, în misterul fundamental al societăţii veşnice a lui Dumnezeu, al Fiului şi al Sfântului Duh, care trăiesc o singură viaţă sfântă» (§8).

Ca factori umani de progres, mijloacele de comunicare socială au un rol social. Documentul pledează deci în favoarea libertăţii opiniei publice, a dreptului de a fi informat şi de a informa, încurajează folosirea mijloacelor de comunicare în educaţie şi în cultură, abordează problema genurilor artistice şi arată condiţiile pentru punerea în valoare a mijloacelor mass-media: importanţa factorului uman, organizarea la funcţionarea mijloacelor mass-media, formarea beneficiarilor, apoi cea a responsabililor şi a autorilor. Într-adevăr, el aminteşte necesitatea consultării dintre cetăţeni şi autoritate, dintre naţiuni, dintre toţi creştinii, credincioşii, şi oamenii binevoitori.

Cât despre acţiunea catolicilor pentru mijloacele mass-media, subliniază în acelaşi timp serviciile aduse de catolici comunicării sociale şi utilităţii mijloacelor mass-media pentru credincioşi, insistând asupra opiniei publice şi a informării reciproce în viaţa Bisericii, şi asupra utilităţii mijloacelor mass-media pentru anunţul Evangheliei. El propune un „echipament pastoral”, structură şi mijloace adaptate în locul mijloacelor mass-media în viaţa oamenilor pentru „a pune mijloacele de comunicare socială în situaţia de a comunica mesajul evanghelic, de a lumina conştiinţele, de a favoriza progresul şi de a insufla lumii moderne spirit creştin” (§163): comisii şi organisme speciale, purtători de cuvânt ai autorităţilor ecleziastice, legături între organizaţii internaţionale catolice … Astfel, „Poporul lui Dumnezeu întrevede promisiunile unei noi ere: aceea a comunicării sociale” (§187) .

II.3 Redemptoris missio  (1990)

O adevărată revoluţie culturală în abordarea mijloacelor mass-media de către Părintele Bisericii catolice! De acum înainte, instrumentalismul – fără a fi dispărut în totalitate – se dă la o parte în faţa luării în calcul a mijloacelor mass-media pentru ele însele: cu siguranţă trebuie întotdeauna să fie folosite, ad intra şi mai ales ad extra, dar nu fără a fi învăţat mânuirea propriilor lor logici şi discernerea pregnanţei şi a influenţelor lor în cultura contemporană mondializată.

Această schimbare de paradigmă, destul de radicală, este cuprinsă într-un paragraf  din enciclică  (n. 37) : „Primul areopag al  timpurilor moderne este lumea comunicării, care dă o unitate umanităţii făcând din ea, aşa cum se spune, „o mare aşezare”. Mijloacele mass-media au luat o asemenea importanţă încât, pentru mulţi oameni, ele sunt mijlocul principal de informare şi de formare; ele ghidează şi inspiră comportamentele individuale, familiale și sociale. (…) Poate că s-a neglijat puţin acest areopag. (…) Totuşi, intervenţia în mijloacele mass-media nu are scopul unic de a de diminua viteza de transmitere a anunţului. Este vorba despre o realitate mai profundă căci evanghelizarea însăşi a culturii moderne depinde în mare parte de influenţa lor.  Nu este suficient să fie  folosite pentru  a asigura răspândirea mesajului creştin şi a învăţăturii Bisericii, dar mesajul trebuie să fie integrat în „această nouă cultură” creată prin mijloacele de comunicare modernă. Este o problemă complexă deoarece această cultură, fără  a vorbi chiar despre conţinutul ei, vine exact din ceea ce există din moduri de comunicare noi,  cu limbaje noi, tehnici noi  şi comportamente noi»

II. 4. Aetatis Novae (1992)

Instrucţiunea pastorală Aetatis Novae promulgată în data de 22 februarie 1992, doreşte să aibă în vedere la douăzeci de ani după Communio şi Progressio, noul context al mijloacelor mass-media (extinderea considerabilă şi în consecinţă impactul omniprezent, noile tehnologii, bulversările culturale şi presiunile politico-economice), sarcinile şi mijloacele de comunicare, provocările sale actuale, precum şi priorităţile pastorale şi modalităţile de a răspunde la acestea: pastorii şi poporul lui Dumnezeu nu mai pot percepe în totalitate mesajul comunicăroo şi mass-media, şi nu mai redea înțelesul în proiecte concrete şi realizabile (§3).

Noutatea faţă de documentele anterioare: documentul afirmă faptul că mijloacele mass-media trebuie să se afle în slujba indivizilor şi a culturilor, şi nu pot înlocui nici contactul personal imediat nici relaţiile dintre membrii unei familii sau dintre prieteni (§7). El aminteşte faptul că Biserica, care încearcă să dialogheze cu lumea modernă, doreşte un dialog cinstit şi respectuos cu responsabilii de mijloace mass-media. Acest dialog implică efortul Bisericii de a înţelege mijloacele mass-media (§8).

Altă noutate, în continuarea lui „Redemptoris missio”: rolul mijloacelor mass-media în noua evanghelizare. În afară de mijloacele tradiţionale, pot şi trebuie să existe instrumente în slujba programului noii evanghelizării în lumea contemporană.

Într-adevăr, textul enunţă necesitatea unei programări pastorale şi insistă asupra responsabilităţii episcopilor de a se asigura abordarea chestiunii mijloacelor mass-media pe toate planurile lor pastorale (§21). Concluzia reafirmă faptul că Biserica estimează mijloacele mass-media ca pe nişte daruri providenţiale de la Dumnezeu, pentru a genera între oameni raporturi fraterne susceptibile să favorizeze intenţia sa de salvare.

II. 5. Etică şi Internet (2002)

Fără a detalia conţinutul acestuia aici, trebuie totuşi să menţionăm acest document publicat în anul 2002 de către Consiliul pontifical al comunicărilor sociale, motivat de la început de această chestiune obsedantă: „Nu trebuie multă imaginaţie astăzi pentru  a concepe planeta ca pe o reţea mondială, ce bâzâie de transmisii electronice, o planetă „în conversaţie” ascunsă în liniştea rezervată a spaţiului. Chestiunea etică este aceea de a şti dacă acest lucru contribuie la dezvoltarea autentică a fiinţei umane şi dacă ajută oamenii şi  popoarele să fie credincioşi sorţii lor transcendente”. (n. 1)

O întrebare bună, nu ?!

II. 6 „Le progresul rapid” (2005)

Document emoţionant, căci ultimul act al părintelui Jean-Paul al II-lea care trebuia să fi fost semnat de acesta, cu puţin timp înainte de moarte, şi din care, în plus, le reiau pe cele din deschiderea pontificatului („Nu vă fie frică !”):  un adevărat simbol, pentru un papă care va fi fost cel mai „mediatic” din toate timpurile!

În fond, nu există nimic foarte nou în această scrisoare apostolică (datată din 21 februarie 2005) faţă de „Redemptoris missio”:  „Epoca noastră  este aceea a comunicării globale, în care atâtea momente din existenţa umană se desfăşoară prin procesele mediatice, sau cel puţin trebuie să se confrunte cu acestea (n. 3)”. Acesta este tonul care contează, care-l reia pe cel din enciclica din anul 1990 pentru  a-l etala în diversele faţete ale chestiunii despre mijloacele mass-media : nu mai este vremea temerilor, ci a „valorificării mijloacelor mass-media, (ceea ce) nu depinde numai de profesionişti, ci chiar de întreaga comunitate bisericească» (n. 8). De unde peroraţia papei:

Artizanilor comunicării, şi în special credincioşilor care lucrează în acest mediu important al societăţii, le repet la rândul meu invitaţia pe care am vrut s-o lansez lumii întregi chiar de la începutul  profesiei mele de Pastor al Bisericii universale: „Nu vă fie frică!”.

Nu vă fie frică de noile tehnologii! Ele „fac parte din minuni” – „inter mirifica” – pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia noastră pentru a descoperi, a folosi, a transmite adevărul, şi de asemenea adevărul despre demnitatea noastră şi despre destinul nostru de fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai Domniei sale.

Nu vă fie frică de opoziţia lumii! Iisus ne-a asigurat „Am învins lumea!” (Ioan 16, 31)

Nu vă fie frică nici de slăbiciunea voastră şi nici de incapacităţile voastre! Stăpânul cel sfânt a spus: „Eu sunt cu voi pentru totdeauna şi până la sfârşitul lumii” (Matei 28, 20). Comunicaţi mesajul de speranţă, de recunoştinţă şi de dragoste al lui Hristos, păstrând întotdeauna vie, în această lume trecătoare, perspectiva eternă a Cerului, perspectivă pe care nici un mijloc de comunicare n-o va putea ajunge în mod direct din urmă : „Ceea ce ochiul nu  a văzut, urechea nu a auzit, ceea ce nu a ajuns la inima omului, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei ce-l iubesc” (1 Corinteni 2,9).

Mariei, care ne-a dat Suflul vieţii, din care reflecta în inima sa cuvintele inefabile, încredinţez drumul  Bisericii în lumea de azi. Ca Sfânta Fecioară să ne ajute să comunicăm prin toate mijloacele frumuseţea şi bucuria vieţii întru Iisus Hristos Salvatorul nostru. » (n. 14)

 

II. 5. Concluzie

Vatican II şi decretul Inter Mirifica au situat acţiunea Bisericii în lumea mediatică pe două registre majore: ca mijloacele mass-media să se subordoneze legii morale şi să servească evanghelizării. Communio şi Progressio va depăşi această viziune instrumentală pentru a circumscrie acţiunea Bisericii în sfera unei morale creştine a comunicării. Într-adevăr, Redemptoris missio în general, şi „Il rapido sviluppo’” mai exact, au dorit să introducă Biserica catolică într-o viziune.

MACEDONIA (cu P. Jacques Bosewa Iyemanshon, ssp, el însuşi profund inspirat de Mediathec !)

Câteva texte şi documente despre Biserică şi mijloacele mass-media (2002-2012)

AGRU este o organizatie care exista la nivelul fiecarei parohii greco-catolice.

Sau, mai exact, ar trebui sa existe la nivel parohial.

De ce? Pentru ca fiecare Parohie este o familie, care are grija de membrii sai – nu numai in timpul celebrarii Sfintei Liturghii, ci si intre doua Duminici – cand trebuie sa ne gasim motive (pretexte) de a fi impreuna …

Daca am reusi ca la nivelul fiecarei Parohii greco-catolice sa ne organizam in asa fel incat sa putem demonstra nivelul de  constiinta laica – am putea spune ca am devenit o „Biserica-Model”. Nu am scapa de apelativul „mica” (in sens numeric, nu istoric!) – dar am arata ca suntem intr-adevar, uniti!

A fi impreuna este un lucru demn de a fi  … relatat! Adica, a fi … comunicat si celorlalti, care nu pot fi cu noi, din binecuvantate pricini!

Comunicarea nu poate exista in afara organizarii de evenimente sau actiuni, pe care le traim impreuna. Intr-un timp al unitatii. Altfel, ce anume sa comunicam, daca … nu avem ce?

Putem ca atare prioritiza:

1. organizarea unor evenimente semnificative

2. inregistrarea si editarea acestora

3. mediatizarea acestora prin propriile mijloace (atat ale AGRU, cat si ale Bisericii Unite)

Intrevad o imbunatatire a comunicarii in viitorul imediat pentru organizatia noastra, in masura in care vom aloca mai mult timp scopului caruia ne-am inrolat :-)! Comunicarea are nevoie, la urma urmei, de un timp comun intre Emitent si Receptor …

Dumnezeu în marea Lui bunătate şi înţelepciune, a dorit să comunice, să se relaţioneze cu omul, dar omul a refuzat în mod deliberat această comuniune cu Creatorul, a dorit să se autoguverneze, voind să fie autonom faţă de Dumnezeu. Refuzându-L pe Dumnezeu înseamnă a refuza izvorul vieţii sale, adică a se îndepărta de ceea ce este sursa vieţii, adică alegând moartea.

Păcatul nu este o încălcare a vreunei legi, ci mai degrabă se referă la dinamica viaţă-moarte, existenţă – non-existenţă. Răul nu-şi are esenţa în neascultare, ci în faptul că, prin aceasta, devenim neasemănători cu Dumnezeu, se întrerupe fluxul vital care derivă din faptul că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Omul când alege păcatul se goleşte de ceea ce îl face asemănător cu Dumnezeu, adică de libertate, devenind un sclav al păcatului.

În această ordine de idei, ne vom îndrepta atenţia asupra temeliei păcatului, mai precis, asupra păcatului primordial care este prototipul tuturor celorlalte păcate. În acest mic studiu vom analiza perspectiva orientală – anumite linii teologice, pentru că spaţiul nu ne permite revenind ulterior cu alte studii referitoare la această temă – referitoare la păcatul protopărinţilor noştri: vom reliefa anumite linii teologice ale Sfinţilor Părinţi dar si ale unor autori bisericeşti.

Sfântul Clement Alexandrinul îl consideră pe om în Eden ca pe un copil inocent care, prin libera sa voinţă, în mod treptat, tindea către perfecţiune. Adam ar fi trebuit să crească, să devină adult în virtute prin intermediul liberei voinţe. Adam şi Eva, prin nesupunerea faţă de legea lui Dumnezeu, au pierdut nemurirea pe care o aveau în Paradis, provocând astfel o slăbire atât a voinţei lor, cât şi a capacităţii raţionale. Ceea ce noi moştenim de la protopărinţii noştri decăzuţi este o senzualitate dezordonată care îl face pe om să-şi stăpânească dificil elementul iraţional a naturii sale.

Sfântul Metodiu din Olimp îl identifică pe Adam cu întregul neam omenesc: din cauza păcatului, toţi oamenii au fost privaţi de suflul pe care Dumnezeu L-a insuflat în Adam în momentul creării; lipsa acestuia conduce la moarte.

Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, păcatul originar este văzut ca o boală „contactată” de către Adam şi transmisă descendenţilor săi, conducându-i astfel către păcat. Nu trebuie privit ca o transmitere de păcat, ci mai degrabă ca o «stare bolnăvicioasă»: individul nu este vinovat de această situaţie de slăbiciune, ci este reponsabil doar de păcatele sale personale. Omul nu participă la «vina lui Adam ci, doar o imita». Descendenţii lui Adam, în această stare decăzută, îşi conservă proria libertate, pentru că aceasta e strâns legat de chipul lui Dumnezeu care nu dispare odată cu păcatul strămoşesc. Păcatul doar a „obscurat” acest chip şi a limitat libertatea umana.

Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că păcatul protopărinţilor noştri se datorează liberului arbitru al acestora. Acest păcat se caracterizează prin distanţarea omului de Dumnezeu, mai concret prin separarea acestuia faţă de Creator şi întoarcerea şi alipirea de creaţia sensibilă. Omul a preferat golul faţă de desăvârşire, în loc să se îndrepte către Fiinţă s-a îndreptat către non-fiinţă. Omul a vrut să devină «dumnezeu fără Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu». Consecinţele au fost tragice:  «Alegerea greşită a lui Adam a condus la apariţia patimilor, corupţiei şi a morţii». Toate acestea au fost transmise prin descendenţă întregii umanităţi, chiar dacă sunt nişte efecte dezastruoase, totuşi niciunul din acestea nu constituie o vină personală a vreunui om.

Nicolae Cabasila afirmă că Dumnezeu creând omul după chipul şi asemănarea Sa, l-a împodobit cu o bogăţie primordială de haruri, dar care nu ar fi rămas statică, ci ar fi trebuit să prospere, să crească. Unul dintre darurile cele mai frumoase ale lui Dumnezeu a fost libertatea –  numită de către autorul nostru «forţă şi energie» – pentru ca omul să se opună răului şi să adere la Dumnezeu, fiecare NU spus creaturilor şi fiecare DA spus Creatorului ar fi însemnat o ulterioară multiplicare a harurilor. În schimb, omul s-a folosit de această putere nu pentru a se apropia de Dumnezeu, ci mai de grabă faţă de lumea sensibilă. Acesta a fost începutul îndepărtării omului de Dumnezeu. Păcatul este cel care inversează orientarea naturii umane, îndreptând instinctul nostru într-o direcţie diametral opusă faţă de Dumnezeu, într-o «goană» nebună departe de El şi deci departe de fericire şi de Binele Suprem. Această forţă centrifugă care ne îndepărtează de Dumnezeu, se transmite în mod fatal de la om la om prin concepere. Această situaţie dramatică acaparează întregul neam omenesc.

Vom concluziona acest mic studiu – vom reveni, precum am amintit la început, ulterior cu alte aprofundări asupra păcatului într-un alt articol – cu o mică frântură din gândirea teologului ortodox Christos Yannaras. Acesta afirmă că dinamica păcatului se configurează încă de la origini ca şi o liberă hotărâre a omului de a nega comuniunea personală cu Dumnezeu, de a se limita la o autosuficienţă a propriei naturi. Prin această decizie, omul refuză raportul ontologic cu izvorul său, adică cu fiinţa divină personală, şi se închide în propria-i natură, generând, în mod inevitabil, o separare, o distanţare între individualităţi: natura se fragmentează în autosuficienţe individuale. Astfel, omul fiind creat după asemănarea lui Dumnezeu, pentru comuniune personală cu Acesta, se închide în sine însuşi, într-o existenţă contradictorie faţă de ceea ce a fost creat: fiinţă dialogică. Păcatul generează o condiţie împotriva naturii, este o «autocondamnare aleasă în mod liber de către om, pentru că refuză comuniunea cu Dumnezeu, refuză să fie ceea ce a fost chemat să fie, respingând Fiinţa, adică viaţa, preferând descompunerea, fragmentarea fiinţei, adică moartea».