Dumnezeu în marea Lui bunătate şi înţelepciune, a dorit să comunice, să se relaţioneze cu omul, dar omul a refuzat în mod deliberat această comuniune cu Creatorul, a dorit să se autoguverneze, voind să fie autonom faţă de Dumnezeu. Refuzându-L pe Dumnezeu înseamnă a refuza izvorul vieţii sale, adică a se îndepărta de ceea ce este sursa vieţii, adică alegând moartea.

Păcatul nu este o încălcare a vreunei legi, ci mai degrabă se referă la dinamica viaţă-moarte, existenţă – non-existenţă. Răul nu-şi are esenţa în neascultare, ci în faptul că, prin aceasta, devenim neasemănători cu Dumnezeu, se întrerupe fluxul vital care derivă din faptul că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Omul când alege păcatul se goleşte de ceea ce îl face asemănător cu Dumnezeu, adică de libertate, devenind un sclav al păcatului.

În această ordine de idei, ne vom îndrepta atenţia asupra temeliei păcatului, mai precis, asupra păcatului primordial care este prototipul tuturor celorlalte păcate. În acest mic studiu vom analiza perspectiva orientală – anumite linii teologice, pentru că spaţiul nu ne permite revenind ulterior cu alte studii referitoare la această temă – referitoare la păcatul protopărinţilor noştri: vom reliefa anumite linii teologice ale Sfinţilor Părinţi dar si ale unor autori bisericeşti.

Sfântul Clement Alexandrinul îl consideră pe om în Eden ca pe un copil inocent care, prin libera sa voinţă, în mod treptat, tindea către perfecţiune. Adam ar fi trebuit să crească, să devină adult în virtute prin intermediul liberei voinţe. Adam şi Eva, prin nesupunerea faţă de legea lui Dumnezeu, au pierdut nemurirea pe care o aveau în Paradis, provocând astfel o slăbire atât a voinţei lor, cât şi a capacităţii raţionale. Ceea ce noi moştenim de la protopărinţii noştri decăzuţi este o senzualitate dezordonată care îl face pe om să-şi stăpânească dificil elementul iraţional a naturii sale.

Sfântul Metodiu din Olimp îl identifică pe Adam cu întregul neam omenesc: din cauza păcatului, toţi oamenii au fost privaţi de suflul pe care Dumnezeu L-a insuflat în Adam în momentul creării; lipsa acestuia conduce la moarte.

Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, păcatul originar este văzut ca o boală „contactată” de către Adam şi transmisă descendenţilor săi, conducându-i astfel către păcat. Nu trebuie privit ca o transmitere de păcat, ci mai degrabă ca o «stare bolnăvicioasă»: individul nu este vinovat de această situaţie de slăbiciune, ci este reponsabil doar de păcatele sale personale. Omul nu participă la «vina lui Adam ci, doar o imita». Descendenţii lui Adam, în această stare decăzută, îşi conservă proria libertate, pentru că aceasta e strâns legat de chipul lui Dumnezeu care nu dispare odată cu păcatul strămoşesc. Păcatul doar a „obscurat” acest chip şi a limitat libertatea umana.

Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că păcatul protopărinţilor noştri se datorează liberului arbitru al acestora. Acest păcat se caracterizează prin distanţarea omului de Dumnezeu, mai concret prin separarea acestuia faţă de Creator şi întoarcerea şi alipirea de creaţia sensibilă. Omul a preferat golul faţă de desăvârşire, în loc să se îndrepte către Fiinţă s-a îndreptat către non-fiinţă. Omul a vrut să devină «dumnezeu fără Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu». Consecinţele au fost tragice:  «Alegerea greşită a lui Adam a condus la apariţia patimilor, corupţiei şi a morţii». Toate acestea au fost transmise prin descendenţă întregii umanităţi, chiar dacă sunt nişte efecte dezastruoase, totuşi niciunul din acestea nu constituie o vină personală a vreunui om.

Nicolae Cabasila afirmă că Dumnezeu creând omul după chipul şi asemănarea Sa, l-a împodobit cu o bogăţie primordială de haruri, dar care nu ar fi rămas statică, ci ar fi trebuit să prospere, să crească. Unul dintre darurile cele mai frumoase ale lui Dumnezeu a fost libertatea –  numită de către autorul nostru «forţă şi energie» – pentru ca omul să se opună răului şi să adere la Dumnezeu, fiecare NU spus creaturilor şi fiecare DA spus Creatorului ar fi însemnat o ulterioară multiplicare a harurilor. În schimb, omul s-a folosit de această putere nu pentru a se apropia de Dumnezeu, ci mai de grabă faţă de lumea sensibilă. Acesta a fost începutul îndepărtării omului de Dumnezeu. Păcatul este cel care inversează orientarea naturii umane, îndreptând instinctul nostru într-o direcţie diametral opusă faţă de Dumnezeu, într-o «goană» nebună departe de El şi deci departe de fericire şi de Binele Suprem. Această forţă centrifugă care ne îndepărtează de Dumnezeu, se transmite în mod fatal de la om la om prin concepere. Această situaţie dramatică acaparează întregul neam omenesc.

Vom concluziona acest mic studiu – vom reveni, precum am amintit la început, ulterior cu alte aprofundări asupra păcatului într-un alt articol – cu o mică frântură din gândirea teologului ortodox Christos Yannaras. Acesta afirmă că dinamica păcatului se configurează încă de la origini ca şi o liberă hotărâre a omului de a nega comuniunea personală cu Dumnezeu, de a se limita la o autosuficienţă a propriei naturi. Prin această decizie, omul refuză raportul ontologic cu izvorul său, adică cu fiinţa divină personală, şi se închide în propria-i natură, generând, în mod inevitabil, o separare, o distanţare între individualităţi: natura se fragmentează în autosuficienţe individuale. Astfel, omul fiind creat după asemănarea lui Dumnezeu, pentru comuniune personală cu Acesta, se închide în sine însuşi, într-o existenţă contradictorie faţă de ceea ce a fost creat: fiinţă dialogică. Păcatul generează o condiţie împotriva naturii, este o «autocondamnare aleasă în mod liber de către om, pentru că refuză comuniunea cu Dumnezeu, refuză să fie ceea ce a fost chemat să fie, respingând Fiinţa, adică viaţa, preferând descompunerea, fragmentarea fiinţei, adică moartea».

 

 

Publicitate