1 Decembrie – Dialog prin Generații …

 

Vineri, 1 Decembrie 2017, membrii ai AGRU Bucuresti din mai multe Parohii din Capitală, s-au întâlnit (ca în fiecare an) în Cimitirul Bellu Catolic, la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu. Prilej de frumoasă trăire spirituală, acum – în pragul intrării în Anul Centenar al Marii Uniri.

Cu acest prilej, Domnul Ion-Andrei Gherasim – nepot al patriotului român Ilie Lazăr – a prezentat un material valoros – atât prin conținut cât îndeosebi prin emoția pe care a transmis-o participanților: continuitatea unor idealuri se transmite prin sângele generațiilor, în valorile pe care Bunicii le transmit nepoților: ”credința, dragostea de țară, fidelitatea și onoarea”! 

 

FĂURITORI DE ȚARĂ

Generații de tineri au studiat istoria României după manualul alcătuit de o seamă de “istorici”, îndrumați și supravegheați de către Mihail Roller, cel care scria în prefața unui manual în 1954: “Ne-am călăuzit după învățătura lui I.V. Stalin, iar în analiza problemelor am avut ca bază hotărârile CC al PMR, articolele și cuvântările tov. Gheorghiu Dej. La revizuirea manualului am ținut seama de criticile aduse manualului “Istoria României”, în prefața ediției ruse, tipărite în anul 1950 la Moscova.” Nu este de mirare că evenimentele, pe care le aniversăm azi, cu atâta emoție, au fost menționate în acest manual, în doar patru pagini, (525-529) scriindu-se printre altele că: “guvernul reacționar român, folosind situația grea a tinerei republici sovietice, atacă și ocupă Basarabia în ianuarie 1918, înăbușind cu forță armată lupta sovietelor revoluționare din Basarabia, care au luat naștere și s-au dezvoltat în timpul revoluției.“ La pagina 527 citim următoarele: “ În Transilvania se alcătuiește un directoriu din reprezentanții burgheziei române, care se bizue pe gărzile naționale și face o agitație demagogică naționalistă cu scopul de a împiedica desfășurarea revoluției ungare. Directoratul convoacă pentru 1 Decembrie 1918 o adunare la Alba-Iulia. Într-o consfătuire prealabilă, conducătorii Partidului Național Român, prezidat de Iuliu Maniu (n.m – sic, era Gheorghe Pop de Băsești) hotărâră să transforme Transilvania într-o feudă proprie. În acest sens, se alcătui un consiliu dirigent, cu sediul la Sibiu, pentru administrarea Transilvaniei. La adunarea de la Alba-Iulia, sub presiunea maselor și a frământărilor revoluționare care cuprinseseră și Transilvania, Consiliul Dirigent fu obligat să proclame unele principii democratice, proclamarea acestor principii constituind o manevră a burgheziei române pentru a destabiliza masele de la revoluție. “

Aceasta a fost o mostră a ceea ce au făcut acești așa-ziși istorici până în 1989. Din păcate, nu se poate spune că manualele de istorie au evoluat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, deși ar fi fost o necesitate, o condiție “sine qua non” pentru a putea ieși dintr-un întuneric totalitar și pentru a merge pe calea Adevărului și a vieții. Tocmai de aceea, este de datoria noastră, a celor care am avut șansa și norocul să știm din familie sau să stăm în preajma unor oameni care au făcut istorie, să mărturism și să transmitem mai departe adevărata istorie a acestui neam.

Fac parte dintr-o familie care a făcut istorie, cel mai ilustru membru al ei, Ilie Lazăr, fiind cel mai tânăr semnatar al Actului Unirii de la Alba-Iulia, delegat cu credențional, din partea plasei Ocna-Șugatag-Maramureș. Acolo la Alba-Iulia, a fost prima dată când bunicul meu l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, alături de care a stat neîncetat, ultima oară văzându-l față în față la penitenciarul de la Galați. Deși au fost transferați împreună cu alți lideri ai PNȚ de la Galați la Sighet, Ilie Lazăr nu l-a mai văzut în viață pe Marele Maniu. Ilie Lazăr considera că Iuliu Maniu este persoana căreia “ …i se datorează înaintea tuturor ardelenilor, marele merit de a fi introdus regimul românesc în Dacia Superioară și de a fi avut un rol principal în unirea tuturor românilor. “

Marele profesor universitar și mai apoi președinte al Academiei Române, Dimitrie Gusti, într-o conferință susținută la Fundația Regală “Regele Ferdinand” în 1928, vorbind despre premisele creării statului unitar român, spunea la un moment dat: “ Noi, românii din Ardeal, care eram în măsură a cunoaște toate ascunzișurile și toate gândurile întortocheate ale habsburgilor, văzusem un lucru, și anume, că această monarhie habsburgică fiind tot mai mult gonită din Apusul Europei, tinde tot mai mult spre Orient. Conștiința națională a slavilor din sud, dar mai ales conștiința ridicată a italienilor, astăzi, mâine, dacă nu mâine, poimâine de bună seamă, va scoate această monarhie habsburgică din Marea Adriatică, și, în consecință, va trebui să-și câștige în alte părți plămânii de respirație economică, care nu puteau fi decât gurile Dunării, și prin gurile Dunării, Marea Neagră.“

Cedând impulsului general ce se manifesta printre românii din Transilvania, Banat Crișana și Maramureș, Comitetul executiv al Partidului Național Român, întrunit în ziua de 12 octombrie 1918, la Oradea, va lua măsuri pentru emanciparea definitivă a neamului românesc în aceste provincii, stabilind textul unei declarații, ce urma să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, 6 zile mai târziu de către Alexandru Vaida-Voevod. În aceeași ședință a fost aleasă o comisie de 6 persoane care trebuia  “ să stea în permanență și să urmărească cu atențiune desfășurarea evenimentelor, și îndată ce s-ar ivi necesitatea de a se lua vreo decizie, să ia dispoziții pentru a convoca plenul Comitetului executiv al partidului. “ Schimbările importante survenite în politica internă a Ungariei, îi fac pe cei 6 membri ai comisiei să se alieze cu încă 6 persoane, care erau reprezentanți ai social-democraților români din Budapesta, constituind Marele Sfat Național Român. Mutându-se la Arad, în scurt timp acest Mare Sfat este compus și din alți membri ai Comitetului Executiv, astfel că numărul lor ajunge la 42 membri, din care 6 sunt, cum spuneam mai sus, social-democrați. În această compoziție, pe data de 20 noiembrie 1918, se convoacă Marea Adunare Națională la Alba-Iulia la data de 1 decembrie 1918.

Președintele Partidului Național Român la acea vreme era venerabilul George Pop de Băsești, unul dintre puținii fruntași ai neamului cu simțăminte religioase alese. Toate aceste simțăminte le moștenește din familia sa, care a dat Bisericii Greco-Catolice atâția slujitori devotați. O puternică influență românească a avut asupra lui Seminarul Unit din Oradea, unde a făcut ultimii ani de liceu, o dovadă elocventă fiind o scrisoare pe care o trimite din Băsești unui prieten din Oradea, canonicul Paul Vela, în 1890 și în care-i scrie despre directorul liceului, Ioan Pop, că “aduce servicii nepieritoare națiunii, căci pe mine unul, el și seminarul domestic m-au făcut român. “ Cel mai clar și mai important exemplu de fidelitate și dragoste pentru Biserica Unită și pentru valorile naționale, îl dă după ce se întoarce dintr-un pelerinaj la Roma în 1908, când l-a auzit pe urmașul Sfântului Petru, Papa Pius al X-lea, spunând: “Românii sunt de două ori romani: romani prin originea lor și romani prin credința mărturisită la botez.“ Aceste adevăruri îl copleșesc de emoție și îi declară la întoarcerea acasă Părintelui Paroh de la Băsești, Anton Bălibanu, următoarele: “ Chiar dacă, printr-o absurditate morală, întreg clerul nostru ar părăsi credința Romei, eu nici atunci nu aș părăsi-o, ci prin mii de adversități, aș lupta ca credința ei să rămână biruitoare.“  La  puțin timp după citirea declarației din Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida-Voevod, George Pop are o discuție cu Părintele Bălibanu, care merită redată aici și pentru care-i mulțumesc d-lui primar din Băsești, Ioan Călăuz, deoarece mi-a pus la dispoziție documentul:

“  De acum se face Unirea. Stați gata! (Pop)

Să ajute Dumnezeu (Pr.Bălibanu)

Ce ai Părinte? Nu te bucuri că vom fi toți frați români împreună? (Pop)

Ba mă bucur! De aceea am zis: Să ajute Dumnezeu! (Pr.Bălibanu)

Spune-mi ce ai, căci ai ceva pe suflet. (Pop)

Am! Eu nu vreau unire oricum, ci unire cu tocmeală și socoteală. Eu vă vreau pe dvs. președinte al Consiliului de miniștri, pe Pr. Vasile Lucaciu, ministru de Culte, pe Ștefan Cicio Pop, ministru de Război, pe Theodor Mihali, președintele Adunării deputaților, ș.a.m.d. Nu orice vântură-țară să risipească tot ceea ce noi am agonisit. Asta, mai întâi. Doi, peștele mare să nu înghită pe cel mic. Ortodocșii fiind mulți, majoritatea covârșitoare în noul nostru stat, să nu caute să desființeze Biserica noastră, leagănul atâtor mișcări culturale și naționale românești. (Pr.Bălibanu)

Miniștrii nu trebuie să fim numaidecât noi, căci vorba ceea, nu e pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimerește! Lucru de căpetenie e să fie frați români. (Pop)

Să fie frați adevărați, nu vitregi! (Pr. Bălibanu)

Atârnă cea mai mare parte de noi, ca ei să ne fie frați adevărați, nu vitregi! (Pop)“

 

O altă mare personalitate, cu o contribuție importantă la realizarea Marii Uniri, a fost Iuliu Maniu. El s-a remarcat încă de la începutul secolului 20 ca omul care a înțeles că emanciparea națională a românilor din Transilvania trebuie combinată cu o reconciliere față de loiasmul dinastic, într-o viziune federalistă a Imperiului Habsburgic, deoarece la vremea aceea aceștia încă puteau constitui o pavăză în fața iminentei expansiuni rusești. În această idee de reorientare ideologică și politică a românilor din Ardeal, Maniu a subliniat mereu, pe unde avea ocazia, că tactica de boicotare a instituțiilor statului maghiar era ineficientă și anacronică. A reușit să convingă majoritatea factorilor de decizie din cadrul conducerii Partidului Național Român, astfel că în 1905 Conferința PNR a stabilit să abandoneze starea de pasivitate și să meargă pe un activism percutant, finalizat cu intrarea în Parlamentul de la Budapesta a 8 deputați români, nu însă și Maniu. Un an mai târziu, cu ocazia unor alegeri anticipate, succesul este și mai răsunător, 19 deputați români, printre care și el, acced în legislativul maghiar. Încă de la începutul carierei parlamentare, Maniu s-a făcut remarcat prin discursurile sale pline de substanță pentru apărarea românismului și a românilor. În noiembrie 1918, în momentul în care a simțit că delegația Consiliului Național Român Central, formată din 5 reprezentanți         (Ștefan Cicio-Pop, Enea Grapini, Vasile Goldiș, Iosif Jumanca și Ghiță Crișan) ar încerca să găsească o colaborare, un modus vivendi, cu guvernul de la Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, Iuliu Maniu pleacă imediat la Viena, unde se întâlnește cu Oskar Jaszi, ministrul naționalităților din guvernul maghiar, cu care are memorabilul dialog rămas în istorie:

“  Națiunea română pretinde independența sa de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluții provizorii!”, la care ministrul maghiar îl întreabă: ”În definitiv, ce vor românii?“ Tranșant și pe un ton imperativ Maniu îi răspunde: “Despărțirea totală!”

La Alba, Maniu participă ca delegat din partea cercului electoral Vințu de Jos și, în momentul intrării în Sala Unirii, are parte de o primire grandioasă, la inițiativa reprezentanților Bisericii Greco-Catolice, relatată extraordinar de către scriitorul Pamfil Șeicaru: “În acel moment, când unitatea aclamațiilor îl designa ca șef al poporului român de pe teritoriul Ungariei, și Adunarea de la Alba-Iulia vota rezoluția Unirii cu România, lua sfârșit lupta începută de Inocențiu Micu. Istoria românilor intra într-o fază nouă.“  Este ales președinte al Consiliului Dirigent iar 2 luni mai târziu, la moartea lui George Pop de Băsești, președinte al PNR. Principalele provocări cu care se va confrunta și de care s-a achitat într-un mod în care și-a triplat aura, au fost pe plan intern, organizarea administrației românești în Transilvania după retragerea maghiară și, pe plan extern, reprezentarea intereselor Ardealului în cadrul conferinței de pace de la Paris. În 1960, scriitorul Victor Eftimiu îi făcea un trist elogiu Sfinxului de la Bădăcin: “Apărător de neam și țară/ Scăpași de temnița maghiară,/ Și ți-a fost dat ca să sfârșești/ În temnițele românești.“

Când se vorbește despre Marea Unire de la Alba-Iulia, nu trebuie omisă, desigur, o figură marcantă de atunci, Alexandru Vaida-Voevod, cel care a avut curajul și tăria să citească, în octomrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, proclamația de independență a românilor din Imperiul Habsburgic. Ales membru al Marii Adunări de la Alba, a devenit mai apoi membru al Consiliului Dirigent și membru al delegației care a dus declarația de unire la București să o prezinte MS, Regele Ferdinand. Alexandru Vaida-Voevod a rămas în capitala României, unde a fost numit, prin Decret Regal, ministru de stat pentru Transilvania în guvernele care s-au succedat după 1 Decembrie 1918. Anul 1919 a adus prima campanie electorală în România Mare. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor parlamentare, însă Partidul Naţional Român a obţinut cel mai mare număr de deputaţi şi de senatori. Regele Ferdinand I i-a oferit lui Iuliu Maniu misiunea de a forma Guvernul. Acesta a refuzat, pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, în care aveau loc tratativele diplomatice ale Conferinţei de Pace de la Paris, care a ratificat formarea României Mari. În aceste condiţii, Alexandru Vaida-Voevod a devenit premier, în noiembrie 1919. Însă, în ianuarie 1920, el l-a lăsat pe Ştefan Cicio Pop la conducerea Guvernului şi a plecat la Paris, unde avea loc o adevărată bătălie diplomatică. Acolo, în contextul în care cei mai importanţi oameni politici erau masoni, Alexandru Vaida-Voevod a luat decizia să intre în masonerie, la rândul său. El a intrat în loja „Ernest Renan” şi a primit rapid poziţii importante în rândul acestei organizaţii, interesate să-şi consolideze poziţia în România. Prin intermediul mijlocitorilor masoni, Alexandru Vaida-Voevod a avut ocazia să discute personal cu Georges Clemenceau şi cu George Lloyd şi, astfel, să-şi aducă o importantă contribuţie la ratificarea internaţională a Marii Uniri.

Am datoria și obligația morală să vă spun câteva cuvinte și despre bunicul meu matern, Ilie Lazăr, cel care a avut ca motto pentru întreaga sa viață: credința, dragostea de țară, fidelitatea și onoarea. A făcut parte din elita intelectuală și politică a românilor maramureșeni, fiind urmașul unor familii nobile din Maramureș și nord-vestul Transilvaniei, familia Lazăr de Purcăreț fiind înnobilată în secolul al 16-lea. Spunea mereu cu mândrie că este “descendentul a șapte generații de preoți din istoricul Maramureș, ziditor de școli și de biserici.“ Activitatea lui politică și naţională s-a detașat, în mod special, în preajma şi în timpul Marii Uniri de la Alba-Iulia, din 1918, fiind primul ofiţer român care, după 144 de ani de ocupație habsburgică, a înălţat drapelul românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuţi. Bunicului meu îi plăcea mereu să spună: “ I-am spus prietenului meu, marele Iancu Flondor: No, hai amu să preluăm imperiul! “ A fost desemnat să reprezinte Maramureşul, plasa Şugatag, la semnarea Actului Marii Uniri de la Alba-Iulia, devenind cel mai tânăr semnatar al acestui act.

Imediat după Unire, a organizat administraţia românească din comitatul Maramureş împreună cu alţi fruntaşi politici din zonă, precum și Gărzile Naţionale. A fost desemnat să însoţească delegaţia românilor ardeleni pentru predarea Actului Unirii la București, unde a fost primit de primul ministru, Ionel Brătianu şi de mareșalul Prezan. După 1918, a organizat administraţia românească în judeţul Satu-Mare, participând la primirea în Careii Mari a Majestăţilor Lor, Regele Ferdinand și Regina Maria. Iată cum descrie Ilie Lazăr mărețul moment din Sala Unirii de la Alba-Iulia:

“..Sosirea la Alba-Iulia, a unei mulțimi neprevăzute până atunci, ne-a impresionat mult. Nu este cazul să descriu această mareață demonstrație a poporului ardelean, fiindcă au descris-o iluștri mânuitori ai condeiului, în cele mai mici amănunte. Eu voi arata doar ce s-a petrecut în jurul nostru: actele la care personal am avut fericirea să iau parte. Eu am reprezentat la această Mare Adunare, plasa mea de baștină Șugatag-Maramureș, cu credențional (cum i se spunea) în regulă, așa că am fost unul dintre “deputații” cu drept de vot, în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire. Acesta este primul mare act politic la care am avut cinstea – deși încă tânăr- să iau parte. Marea Adunare a prezidat-o Președintele Partidului Național, Gheorghe Pop de Băsești, secondat de toți episcopii, de Comitetul Național compus între alții din Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad și întreg biroul. În sală, au fost prezenți și reprezentanții tuturor provinciilor românești. Când au apărut reprezentanții armatei române, generalul Lecate și aviatorul Peneș, entuziasmul a atins culmea. Ședința o deschide octogenarul președinte, Gheorghe Pop de Basești, care după ce rostește cuvintele “acum Doamne slobozește pe robul Tau, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc..” nu-și poate opri plânsul și nici nu-i în stare să conducă ședința, așa că, lucrările le conduce în continuare, în prezența lui, Ștefan Cicio-Pop. După cuvântările din program, la orele 12 exact, se ridică Vasile Goldiș și citește “Moțiunea”, prin care se votează pe vecie Unirea. Votarea Unirii și citirea Moțiunii s-a facut de către episcopii Cristea și Hossu, în fața poporului imens adunat în Cetatea unde altădată a fost tras pe roată Horea. După citirea Moțiunii, ia cuvântul înțeleptul și marele ganditor politic, Iuliu Maniu, care motivează hotărârile istorice. Tot ce a urmat după Actul oficial al Unirii este descris de autori competenți. Votarea se face într-un entuziam de nedescris care nu mai încetează. “

Alba-Iulia a trăit după descălecarea lui Mihai de la 1599, supliciul martirilor de la 1784, iar după epopeea lui Avram Iancu de la 1848, Unirea cea Mare pe care o sărbătorim astăzi. Seniorul Corneliu Coposu, cu care am avut cinstea și onoarea să lucrez, spunea atât de frumos că: “ Puterea născută din morminte s-a adăugat la puterea de viață și la curajul celor care, înfruntând primejdiile au zidit o țară ce nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile și domniile sunt vremelnice. Națiunile vrednice sunt eterne. Neamurile înaintează peste opreliști pe drumul destinului lor. Vrednicia marilor înainte-mergători se împletește în viața celor care sunt și în viața celor care vor veni. “ Suntem datori să ne închinăm artizanilor Marii Uniri, să purtăm în inimi gloria ostașilor români, care și-au dat viața pe câmpiile Transilvaniei, în armata dezrobirii, ar trebui să acoperim cu tricolor icoanele desprinse din catapeteasma cucernică a calvarului românesc, să-i cinstim pe toți cei care au slujit pretutindeni idealurile unirii, care au apărat cauza poporului și care au ostenit pentru libertate și democrație împotriva tuturor formelor totalitare.

Când vorbești de Marea Unire a tuturor românilor și de 1 Decembrie 1918, trebuie să afirmi și să menționezi cu toată puterea numele unei instituții sfinte a acestui neam, fără de care nimic nu era posibil în vremurile tulburi de atunci: Biserica Greco-Catolică. Nu întâmplător, toți marii patrioți amintiți mai sus au făcut parte din această Biserică Națională martiră. Așa cum spuneam la început, istoricii lui Roller au ținut sub tăcere meritele Bisericii Unite cu Roma la crearea României Mari, dar oare totul s-a terminat odată cu 1989? Acum 2 luni, la o emisiune de divertisment, “Vrei să fii milionar” la întrebarea pusă : “Cine a citit Proclamația de la Alba-Iulia?”, niciuna dintre variantele propuse nu a fost corectă, nemaivorbind de răspunsul așa-zis corect. Cine are interesul ca în preajma Centenarului Marii Uniri să nege, să renege și să excludă meritele reale ale Bisericii Greco-Catolice în înfăptuirea Sfântului Act din capitala de suflet a neamului românesc? De ce nu sunt repetate fără încetare minunatele cuvinte ale Episcopului de atunci, Iuliu Hossu, adresate Episcopului ortodox, Miron Cristea: “Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți românii!“. Biserica noastră nu a fost niciodată mânată de ură, de răzbunare și de plata unor vendete din trecut și cred că mesajul cel mai bun de încheiere este cel de unitate în tot și în toate, așa cum a fost transmis de către martirul nostru cardinal Iuliu Hossu la Alba-Iulia:

“Fraților! Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rostește, prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu țara mamă, România. Vă reamintiți când prin sutele de spitaluri, în zilele de întuneric, vă vesteam: va învinge dreptatea. Vă arătam că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea. Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferințele veacurilor purtate de un neam cu credință în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.(în acel moment ieșise soarele iar mulțimea era entuziastă) Cuvintele Domnului se plinesc și aici, întru plinirea dreptății Dumnezeești: mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, și să audă ce auziți voi și n-au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre sunt fericite că aud. Văd ziua întregirii neamului și aud bunavestirea dreptății lui Dumnezeu. Ascultați români, fericiți, bunavestirea unirii noastre pe veci cu Țara Mamă, România. “

 

București,

1Decembrie 2017                                                      Ion-Andrei Gherasim

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Publicitate

 

Suntem acasa …

In preajma zilei de 1 Decembrie – ne aducem aminte ca avem o Casa a noastra, a tuturor romanilor care suferim de ceea ce se numeste „nationalism civic” – adica patriotism.

Mai sunt si alte boli – nuante degenerate ale formei sanatoase de mai sus – care-si fac simta presiunea pentru ca zguduie normalitatea. Cunoasteti si voi, cel putin doua: nationalismul etnic (numai poporul cutare este cel mai bun, cel mai drept …) si nationalismul religios (numai religia mea e singura care duce spre adevar, voi ceilalti traiti in ratacire).

Ne vom bucura si ne vom ruga, si ne vom spune unul altuia, firesc: „La Multi Ani!” …

Dar o intrebare se cuvine rostita, in timp ce facem toate acestea: ce si-au dorit pentru Tara pe care au cladit-o, ei insisi, Inaintasii nostri? Care a fost planul lor, proiectul lor? Cum le (re)citim – si mai ales, cum le respectam Testamentul?

Suntem acasa, atunci cand ne aplecam la Mormantul martirilor nostri si recunoastem ca faptele lor de atunci vegheaza pasii nostri de astazi.

Va asteptam pe toti, la Intalnirea cu Prea Sfintitul Cardinal Iuliu Hossu si toti Ceilalti!

 

 

La Multi Ani, Romaniei Mari!

1 Decembrie 2012 în Parohia „Sf. Ana” din Vicariatul Greco-Catolic de Bucureşti

Sărbătoarea naţională a poporului român, cea de a 94 aniversare a Marii Uniri de la Alba Iulia, a prilejuit membrilor  Parohiei „Sf. Ana” din Vicariatul Greco-Catolic de Bucureşti, participarea la Sfânta Liturghie, oficiată de părintele Liviu Alexiu Oţoiu, protopop de Bucureşti, la parastasul la care au fost pomeniţi participanţii direcţi la înfăptuirea măreţului Act, şi la momentul de rugăciune de la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu. În cadrul Sfintei Liturghii părintele Liviu Alexiu Oţoiu, protopop de Bucureşti, a ţinut un cuvânt de învăţătură pe care îl redăm în cele ce urmează:

„Înfăptuirea statului naţional unitar al României Mari la 1 decembrie 1918, este opera poporului român, dar flacăra conştiinţei naţionale a pornit de la Blaj. Prin şcolile şi dascălii Blajului s-au formulat şi s-au răspândit principalele idei de emancipare socială, libertate şi unitate naţională. Mişcările pentru libertate şi drepturi egale ale românilor cu cele ale celorlalte etnii: maghiari, saşi şi secui, mai ales Revoluţia de la 1848 cu Marea Adunare din 3/15 mai de la Blaj şi procesul Memorandumului din 1894, au constituit premisele mai apropiate ale Unirii de la Alba Iulia, în care, prin glasul autorizat al reprezentan-ţilor naţiunii române, s-a hotărât unirea cu România.

Cu luni înainte s-au constituit consiliile locale, judeţene şi Consiliul Central de la Arad, iar preoţii din bisericile greco-catolice şi ortodoxe au luat de la credincioşii lor jurământul de credinţă faţă de naţiunea română.

La 10.XI 1918 ierarhii BRU şi BRO au semnat adeziunea la Consiliul Naţional Român Central din Arad, recunoscându-l ca singura autoritate supremă a naţiunii române din Ardeal, Banat  şi Ungaria.

Episcopul Iuliu Hossu al Gherlei şi Vicarul capitular al  Mitropoliei au dat circulare prin care cer clerului şi credincioşilor să se pregătească pentru marea zi a unirii, care va avea loc la Alba Iulia pe 1 Decembrie. În ciuda piedicilor mari puse de autorităţile ungureşti, la Alba Iulia s-au adunat la data hotărâtă, peste 100.000 de români.

După celebrarea Sfintelor Liturghii în bisericile protopopeşti, greco-catolică şi ortodoxă, mulţimea s-a adunat pe Câmpul lui Horea din preajma Cetăţii, iar delegaţii în număr de 1228 cu „credenţiale” din partea Consiliului Naţional şi a altor instituţii româneşti, au intrat în sala Casinei militare.

După cuvântările unor lideri marcanţi ai Unirii, în care aceştia au argumentat  din punct de vedere istoric, juridic, naţional şi moral necesitatea imperioasă a acestei uniri politice româneşti, a fost prezentată Rezoluţia Unirii Transilvaniei cu România, aprobată de toţi  delegaţii prin frenetice aclamaţii.

Preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti şi încă alţi câţiva delegaţi  au vorbit pe Câmpul lui Horea de pe mai multe tribune mulţimii prezente. Printre ei a fost şi Episcopul Iuliu Hossu, care a spus: „Fraţilor, ceasul plinirii vremii acesta este când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul Său credincios, drep-

tatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara–mamă, România”. Apoi tot  Episcopul  Iuliu Hossu a citit ”Proiectul de rezoluţie” adoptat de Adunarea Naţională de unire a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii, cu România şi a încheiat: „Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească, fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-mamă. Trăiască România Mare, una şi nedespărţită. Amin”

A urmat îmbrăţişarea Episcopilor Miron Cristea şi Iuliu Hossu, acesta din urmă spunând: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi, aşa să rămână îmbrăţişaţi toţi românii”.

Din delegaţia care a dus la Bucureşti „Rezoluţia Unirii cu România” au făcut parte Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea.

Pentru recunoaşterea României Mari ca stat naţional unitar, o contribuţie foarte mare în câştigarea diplomaţiei occidentale au avut clericii Bisericii noastre. Aşadar  Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică şi-a adus din plin contribuţia la înfăptuirea României Mari.

În această zi de sărbătoare aducem şi noi un sincer şi cald omagiu făuritorilor Marii Uniri, înaintaşilor lor, care animaţi de un fierbinte patriotism au luptat pentru unitatea şi independenţa naţională, pentru înfăptuirea unei vieţi libere şi demne pentru poporul român.”

Sfânta Liturghie a fost urmată de parastas la care au fost pomeniţi Cadinal Iuliu Hossu, Patriarh Miron  Cristea, Mitropolit Vasile Suciu, Mitropolit Alexandru Nicolescu, Episcop Demetriu  Radu, Episcop Valeriu Traian Frenţiu, Episcop Alexandru Russu, Episcop Ioan Bălan, Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-Pop Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voieod, Vasile Goldiş, Preot Zenovie Pâclişanu, şi Preot prof. Atanasie Doroş.

Sărbătorirea Marii Uniri de la Alba Iulia din 1918 s-a încheiat cu un moment de rugăciune la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu, acoperit de florile recunoştinţei noastre. În final participanţii au intonat Imnul Naţional şi au participat la o mică agapă colegială.

A consemnat – pentru AGRU Bucuresti 🙂 – Valer Ardelean

 

Papa Benedict al XVI-lea onoreaza Biserica Romana unita cu Roma, greco-catolica

Pe drumul deschis in anul 1969 de catre Papa Paul al VI-lea, care l-a creat cardinal „in pectore” pe Episcopul Iuliu Hossu si continuat de Papa Ioan Paul al II-lea in 1991, prin numirea PSS Alexandru Todea la rangul de cardinal – in Februarie 2012 ne vom bucura sa avem din nou un Cardinal, in persoana PF Lucian Muresan. „INTRU MULTI ANI, STAPANE!”, spunem si noi – greco-catolicii din Bucuresti, cu emotia de a trai asemenea vesti care onoreaza Biserica noastra!

Redam mai jos comunicatul aparut pe site-ul BRU, care informeaza despre hotararea anuntata astazi, 6 ianuarie 2012 de catre Papa Benedict al XVI-lea!

„Papa Benedict al XVI-lea a anunţat astăzi, 6 ianuarie 2012, lista Cardinalilor pe care îi va crea în cadrul Consistoriului din 18 februarie 2012. Printre noii Cardinali se va număra şi PF Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Este al treilea Cardinal român, după Cardinalul Iuliu Hossu şi Cardinalul Alexandru Todea. Redăm în continuare cuvintele Suveranului Pontif de anunţare a listei Cardinalilor.

Cu mare bucurie, anunţ că în 18 februarie anul curent va avea loc un Consistoriu în care voi numi 22 de noi membri ai Colegiului Cardinalilor. După cum se ştie, Cardinalii au sarcina de a-l ajuta pe Succesorul Apostolului Petru în desfăşurarea ministerului său de întărire în credinţă a fraţilor şi de a fi principiu şi fundament al unităţii şi comuniunii Bisericii.

Iată numele noilor purpuraţi:

• Mons. Fernando Filoni, prefectul Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor;
• Mons. Manuel Monteiro de Castro, penitenţiar major;
• Mons. Santos Abril Y Castello, Arhipreot al Bazilicii papale Santa Maria Maggiore;
• Mons. Antonio Maria Veglio, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor;
• Mons. Giuseppe Bertello, preşedintele Comisiei Pontificale pentru Statul Vatican şi preşedintele Guvernatoratului aceluiaşi stat;
• Mons. Francesco Coccopalmerio, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative;
• Mons. Joao Braz de Aviz, prefectul Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică;
• Mons. Edwin Frederik O’Brien, Pro-Mare Maestru al Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim;
• Mons. Domenico Calcagno, preşedintele Administraţiei Patrimoniului Scaunului Apostolic;
• Mons. Giuseppe Versaldi, preşedinte al Prefecturii Afacerilor Economice ale Sfântului Scaun;
• Preafericirea Sa George Alencherry, Arhiepiscop Major de Ernakulam-Angamaly al Siro-Malabarezilor (India);
• Mons. Thomas Christopher Collins, Arhiepiscop de Toronto (Canada);
• Mons. Dominik Duka, Arhiepiscop de Praga (Republica Cehă);
• Mons. Willem Jacobus Eijk, Arhiepiscop de Utrecht (Ţările de Jos);
• Mons. Giuseppe Betori, Arhiepiscop de Florenţa (Italia);
• Mons. Timothy Michael Dolan, Arhiepiscop de New York (Statele Unite ale Americii);
• Mons. Rainer Maria Woelki, Arhiepiscop de Berlin (Republica Federală Germană);
• Mons. John Tong Hon, Episcop de Hong Kong (Republica Populară Chineză);

Am decis, mai mult, să ridic la demnitatea de Cardinali un venerabil prelat, care îşi desfăşoară ministerul de Păstor şi Părinte al unei Biserici, şi trei merituoşi ecleziastici, care s-au distins prin implicarea lor în slujba Bisericii. Aceştia sunt:

1. Preafericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major de Alba-Iulia şi Făgăraş al Românilor (România);
2. Mons. Julien Ries, preot al Diecezei de Namur şi profesor emerit de istorie a religiilor la Universitatea Catolică din Louvain;
3. Pr. Prosper Grech, O.S.A., docent emerit la diferite Universităţi romane şi consultor în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei;
4. Pr. Karl Becker, S.J., docent emerit al Universităţii Pontificale Gregoriana, timp de mulţi ani consultor al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Noii Cardinali provin din diferite părţi ale lumii şi îşi desfăşoară diverse slujiri pentru Sfântul Scaun sau în contact direct cu credincioşii ca Părinţi şi Păstori ai unor Biserici particulare. Doresc să vă invit pe toţi să vă rugaţi pentru noii aleşi, cerând mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, pentru ca ei să ştie să mărturisească întotdeauna cu curaj şi dedicare iubirea lor pentru Cristos şi pentru Biserica Sa.”

 

 

Scurta Biografie:

Monseniorul Lucian Mureşan s-a născut în Eparhia de Maramureş, la 23 mai 1931, în comuna Ferneziu, astăzi cartier al municipiului Baia Mare, al zecelea din cei doisprezece copii ai familiei Petru şi Maria (n. Breban), buni creştini români uniţi, în casa cărora se trăia o intensă viaţă creştină catolică. A urmat studiile primare I-VI în localitatea natală [1938-1944], apoi liceul Gheorghe Şincai din Baia Mare, clasele I-IV de liceu [1944-1948].

Prin reforma învăţământului din anul 1948, se scoate religia din toate şcolile din ţară; dar mai ales având în vedere că prin Decretul nr. 358 din 1948 al Marii Adunări Naţionale, Biserica Română Unită cu Roma este suprimată cu brutalitate şi scoasă înafara legii, elevul Lucian, pentru că nu-şi mai vedea realizabil visul şi dorinţa de a se pregăti şi a deveni preot, se retrage din liceu.

Între 1948-1951 urmează o şcoală de prelucrare a lemnului (mobilă fină) în Baia Mare, cu activitate la locul de muncă, şi în paralel se pregăteşte şi susţine examenele la forma de învăţământ fără frecvenţă, pentru completarea claselor liceale.

Din 1951 până în 1954 satisface serviciul militar, obligatoriu în acea vreme, în timpul căruia urmează, la Turnişor (Sibiu), şcoala de ofiţeri de aviaţie.

După terminarea acesteia este detaşat la unitatea militară din Craiova, batalionul de aviaţie cu reacţie. În anul 1953, pe baza apartenenţei confesionale la Biserica Greco-Catolică, este considerat persoană indezirabilă şi este transferat de la aviaţie la detaşamentul de muncă de la Bicaz, la construcţia primei hidrocentrale din ţară.

În 1954 lăsat la vatră, aşteaptă în taină să se ivească o posibilitate de a urma teologia, lucrând în diverse locuri. La sugestia Episcopului Iuliu Hossu şi cu binecuvântarea Episcopului Alexandru Russu, la propunerea Pr. prof. dr. Silviu Augustin Prunduş, în anul 1955 eliberându-se din închisoare, Episcopul Márton Áron de Alba Iulia acceptă să primească, în mod excepţional, cinci tineri greco-catolici, câte unul pentru fiecare dieceză a Bisericii Române Unite, la Institutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Alba Iulia. Printre aceştia era şi Lucian Mureşan. Ceilalţi au fost: Pantelimon Aştelean, Vasile Abrudan, Virgil Florian şi Ioan Sălăjan. Încă în primul an de studii, V. Abrudan şi I. Sălăjan se retrag, din proprie iniţiativă, iar în anul doi de studii se retrage şi V. Florian; astfel, continuă studiile doar doi: P. Aştelean şi L. Mureşan.

În anul IV de studii, cei doi sunt convocaţi la rectoratul institutului şi li se comunică, de către Rector, că sunt exmatriculaţi de către Departamentul Cultelor şi că în timp de 24 de ore sunt obligaţi să părăsească nu numai Institutul, ci şi oraşul. Din punct de vedere ecleziastic şi canonic nu exista nici o motivaţie a exmatriculării.

Revine în locurile natale. Pentru Lucian Mureşan exmatricularea a coincis cu începutul persecuţiei şi urmărirea de către Securitate. Timp de un an bate la porţile intreprinderilor miniere şi ale şantierelor de construcţii, fiind respins pe motiv că a fost teolog catolic. După un an de tatonări reuşeşte să se încadreze ca muncitor necalificat în cariera de piatră Limpedea din Ferneziu, unde lucrează aproape 10 ani. Începând să fie persecutat şi aici, se transferă la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri, în cadrul Consiliului Judeţean Maramureş, unde lucrează până la pensionare, în iunie 1990. Cu toată prigoana, a sfidat intimidările şi ameninţările şi nu a renunţat la visul de a deveni preot, continuând studiile în clandestinitate, cu profesorii rămaşi în libertate de la fostele Academii Teologice. Tot în clandestinitate îşi susţine examenul de licenţă. După eliberarea episcopilor din închisori prin decretul de graţiere din 1964, visul la preoţie i se va împlini în 19 decembrie 1964, când va fi hirotonit de către Episcopul auxiliar al Maramureşului, Dr. Ioan Dragomir. Devine astfel preot clandestin, continuând, în acelaşi timp, să lucreze mai întâi în cariera de piatră şi apoi la Direcţia de Drumuri şi Poduri.

După hirotonirea sa ca preot, începe pastoraţia clandestină, ocupându-se cu predilecţie de tineret şi cu deosebire de cei ce doreau să devină preoţi. În acest timp desfăşoară o intensă activitate de pastoraţie. După trecerea la Tatăl a episcopului Ioan Dragomir, la 25 aprilie 1985, deţine, până în 9 august 1986, funcţia de Ordinarius provizoriu al Diecezei de Maramureş, iar de la această dată ca titular, numit şi instalat de către IPSS Mitropolitul Alexandru Todea, la alegerea şi propunerea Capitlului Diecezan.

Activitatea Episcopiei de Maramureş, în anii clandestinităţii, a fost condusă de Episcopul auxiliar Ioan Dragomir (1950-1985), iar apoi de către viitorul Arhiepiscop Major şi Mitropolit al Blajului, Părintele Lucian Mureşan (1986-1995), amândoi maramureşeni. Evenimentele din decembrie 1989 şi legalizarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, l-au găsit ca Ordinarius al Diecezei Maramureşului, cu reşedinţa la Baia Mare.

Reconfirmarea şi numirea ca Episcop de Maramureş s-a făcut în luna martie 1990, iar consacrarea a avut loc la 27 mai 1990, la Baia Mare. În cadrul Liturghiei arhiereşti festive, sub cerul liber, pontificată de către Mitropolitul Alexandru Todea, în prezenţa delegatului papal, Arhiepiscopul Guido Del Mestre şi de Ioan Ploscaru, Episcopul de Lugoj, preotul Lucian devine al treilea Episcop, în ordine cronologică, al Maramureşului, după Dr. Alexandru Rusu (†1963 la Gherla) şi Dr. Ioan Dragomir. Această ceremonie de consacrare de episcopi greco-catolici a fost prima care a avut loc în libertate, după 1989, de faţă fiind peste 20.000 credincioşi, pe esplanada Monumentului Ostaşului Român, împodobit simbolic cu un imens rozariu de garoafe roşii.

Cortegiul celor peste o sută de preoţi în drum spre locul consacrării avea în faţă un număr impresionant de credincioşi. A fost totodată şi prima întâlnire a credincioşilor cu reprezentanţii Papei Ioan Paul al II-lea şi prima întâlnire a întregii ierarhii greco-catolice cu credincioşii, adunaţi într-o manifestare publică de mari proporţii.

În cadrul ceremoniei au fost citite, în limba latină şi română, numirile prin care Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea l-a investit în funcţia de Episcop al Maramureşului pe preotul Lucian Mureşan şi decretul-lege prin care Preşedintele ţării îl recunoştea ca Episcop, Monseniorul Arhiepiscop Del Mestre transmiţând Episcopului consacrat şi credincioşilor prezenţi salutul cordial al Sfântului Părinte şi Binecuvântarea Sa Apostolică. Prin grija noului Episcop s-a deschis în premieră la Baia Mare Institutul Teologic de grad universitar, care a început anul şcolar universitar 1990-91 cu 70 de studenţi la cursurile de zi şi 20 la fără frecvenţă. Tot aici, la cursurile de trei ani ale Facultăţii de Teologie Didactică-Catehetică, au început 89 de tineri şi tinere, care vor preda copiilor şi elevilor educaţie moral-religioasă în orele de religie.

Din 4 iulie 1994 este numit de către Papa Ioan Paul al II-lea ca Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, succedând Eminenţei Sale Cardinal Dr. Alexandru Todea, a cărui sănătate l-a obligat să se retragă. La 27 august 1994 este instalat la Blaj. Între 1998-2001 şi apoi din nou din 2004 este Preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din România, care reuneşte ierarhia Bisericilor Catolice de ambele rituri, latin (romano-catolic) şi oriental (greco-catolic). Din 26 mai 2003 este numit, de către Papa Ioan Paul al II-lea, membru al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale.

La 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea îl ridică la demnitatea de Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, odată cu ridicarea Bisericii Mitropolitane sui iuris la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, prin Bula Ad totius Dominici gregis.

 Este intronizat ca Arhiepiscop Major la 30 aprilie 2006, în prezenţa Prefectului Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Preafericirea Sa Ignaţiu Moussa I Cradinal Daoud, şi a Excelenţei Sale Mons. Jean-Claude Périsset, Nunţiu Apostolic în România şi Republica Moldova. A iniţiat şi sprijinit lucrările de restaurare generală a Catedralei Mitropolitane Sfânta Treime din Blaj, încheiate în 1994.

Deschide şi participă la cele 4 sesiuni ale celui de-al IV-lea Conciliu Provincial al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, desfăşurat între anii 1995-1998. Participă, în 1995, la festivităţile ocazionate de aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Misiunii Catolice Române din Paris, unde celebrează Liturghia în limba română în Catedrala Notre Dame. Participă la consacrarea Episcopului John Michael Botean al Eparhiei Românilor Uniţi din Statele Unite ale Americii, în 1996. După câţiva ani pregătitori, în 1997 se obţine Nihil obstat de la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor pentru deschiderea procesului de canonizare a celor şapte Episcopi greco-catolici mărturisitori, proces pe care îl patronează. A susţinut demersurile pentru aducerea în ţară, de la Roma, a rămăşiţelor pământeşti ale Episcopului Ioan Inocenţiu Micu, în luna august a anului 1997 când avea să fie primit, după 252 ani de exil, în Catedrala Blajului, de el ctitorită.

Tot în timpul arhipăstoririi IPSS Lucian a avut loc istorica vizită a Papei Ioan Paul II în România, în zilele 7-9 mai 1999. În Anul Jubiliar 2000, s-a implicat în organizarea pelerinajului naţional la Roma, care a culminat cu Sfânta Liturghie concelebrată cu Sfântul Părinte Papa, în limba română, în Bazilica Sfântul Petru, cu participarea câtorva mii de pelerini români. Reuşeşte reeditarea, cu ajutorul Sfântului Scaun, în anul 2000, a Bibliei de la Blaj, la 205 ani de la apariţia acesteia. A sprijinit şi participat la toate manifestările prilejuite de aniversarea, în 2003, a 150 de ani de Mitropolie la Blaj. Aprobă şi binecuvântează seria manifestărilor legate de aniversarea a 250 de ani de la deschiderea primelor şcoli româneşti de la Blaj, în timpul Episcopului greco-catolic Petru Pavel Aron, la 11 octombrie 1754.

În anii de slujire arhierească, a efectuat nenumărate vizite pastorale, cu sfinţiri de noi pietre de temelie pentru biserici, sfinţiri de noi biserici sau de biserici restaurate, de case parohiale şi hirotonii de noi preoţi.

Participă la pelerinajele tradiţionale ale Provinciei Mitropolitane. În toate aceste ocazii a ţinut nenumărate predici, meditaţii, cuvinte de învăţătură. Sprijină reeditarea diferitelor cărţi de cult precum şi a diferite cărţi de teologie patristică, spirituală, dogmatică şi biblică.

A participat la diverse întâlniri la Roma (Sinodul pentru Viaţa Consacrată, 1994; Sinodul Episcopilor Europeni, 1998, Sinodul Episcopilor Europeni, 2005), este preşedintele părţii greco-catolice la Întâlnirile Comisiei Mixte de Dialog Greco-Catolic – Ortodox.

Lucrări: Carte de rugăciuni pentru copii, Blaj, 2002; Carte de Rugăciuni, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003, pp. 424 ;  

Să iubeşti până la sfârşit, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2004, pp. 127;  

Bucură-Te ceea ce eşti plină de har. Rugăciuni şi devoţiuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Ed. Buna Vestire, Blaj, pp. 207; Preotul, omul credinţei şi al sacrului, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2005, pp. 102;

Cuvânt de mulţumire şi binecuvântare (Cuvânt înainte), în Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745-1768), vol. I, Ediţie îngrijită de Ladislau Gyemant, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997, pp. V-VI;

Cuvânt, în Spiritualitate transilvană şi istorie europeană, editori Iacob Mârza & Ana Dumitran, Alba Iulia, 1999, pp. 17-21; Discursul rostit la Roma în Bazilica San Pietro, la 9 mai 2000, în vol. Trei sute de ani de la Unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, pp. 138-139;

Cuvântul sărbătoresc rostit cu ocazia aniversării jubiliare a 300 de ani de la Unirea cu Roma,în Ibidem, pp. 150-154 (după «Unirea», nr. 9, 2000, pp. 6-7);

Omelia rostită în 16 decembrie 2000, în Catedrala din Lugoj la celebrarea a 300 de ani de la Unire, în Ibidem, pp. 251-254;

Cuvânt Înainte la Nicolae Pura, Simfonia Mariei, ediţie îngrijită de Ioan Fărcaş, Prefaţă Ion Buzaşi, Prefaţă Ioan Irineu Fărcaş, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2002, pp. 5-7;  

Cuvânt înainte, în Victoria Man-Nicolae, Episcopul Ioan Suciu, Apostol al Iubirii, Sufletul Tineretului, Ed. Viaţa Creştină, 2002, p. 7-8; ed. II-a, 2003; IPSS Lucian, Cuvânt înainte în Victoria Man-Nicolae, Episcopul Ioan Suciu, Apostol al Iubirii, Sufletul Tineretului, Ed. Viaţa Creştină, 2002, pp. 7-8, ed. II-a,

Episcopul Ioan Suciu, Apostol al Iubirii, Sufletul Tineretului, Exerciţii spirituale pentru sufletele consacrate, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003, pp. 9-10. 

Cuvânt Înainte, la Anton Rus – Aura Gherman, Catacombe şi Lumini, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003, pp. 7-8;

Blajul, cetate de lumină şi credinţă, în care Dumnezeu lucrează (Cuvânt înainte), la Alexandru Petărlecean – Ion Moldovan, Blajul, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2005, pp. 136;

Cuvântul Episcopului Ioan Suciu se aude şi azi (Cuvânt înainte), la Ioan Suciu, Tăria creştină, ediţie îngrijită de Alexandru Petărlecean şi Ion Moldovan, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2006. pp. 211;

Paştile, Preasfântă şi minunată sărbătoare (Cuvânt înainte), la Alexandru Petărlecean – Ion Moldovan, Cununa Învierii – tradiţii, datini şi obiceiuri de Paşti, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2006, pp. 103;

Lumină şi suflet din lumina şi sufletul Blajului românesc şi creştin (Cuvânt înainte), la Calendarul de la Blaj, serie nouă, an I (XXVI), Ed. Buna Vestire, Blaj, 2006.

Numeroase Pastorale de Crăciun şi Paşti, publicate în «Tinerimea creştină» de la Baia Mare şi apoi «Unirea» de la Blaj.

Referinţe bibliografice: Ioan Bota şi Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi Mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), ed. II-a, Patmos, 1998, pp. 31-32;

Ştirban, Codruţa Maria-Ştirban, Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite, Ed. Muzeului Sătmărean, 2000, p. 504-506; 516-517;  

Annuario Pontificio per l’anno 2003, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2003, p. 219, 1019. bru.ro