Vineri, 1 Decembrie 2017, membrii ai AGRU Bucuresti din mai multe Parohii din Capitală, s-au întâlnit (ca în fiecare an) în Cimitirul Bellu Catolic, la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu. Prilej de frumoasă trăire spirituală, acum – în pragul intrării în Anul Centenar al Marii Uniri.

Cu acest prilej, Domnul Ion-Andrei Gherasim – nepot al patriotului român Ilie Lazăr – a prezentat un material valoros – atât prin conținut cât îndeosebi prin emoția pe care a transmis-o participanților: continuitatea unor idealuri se transmite prin sângele generațiilor, în valorile pe care Bunicii le transmit nepoților: ”credința, dragostea de țară, fidelitatea și onoarea”

 

FĂURITORI DE ȚARĂ

Generații de tineri au studiat istoria României după manualul alcătuit de o seamă de “istorici”, îndrumați și supravegheați de către Mihail Roller, cel care scria în prefața unui manual în 1954: “Ne-am călăuzit după învățătura lui I.V. Stalin, iar în analiza problemelor am avut ca bază hotărârile CC al PMR, articolele și cuvântările tov. Gheorghiu Dej. La revizuirea manualului am ținut seama de criticile aduse manualului “Istoria României”, în prefața ediției ruse, tipărite în anul 1950 la Moscova.” Nu este de mirare că evenimentele, pe care le aniversăm azi, cu atâta emoție, au fost menționate în acest manual, în doar patru pagini, (525-529) scriindu-se printre altele că: “guvernul reacționar român, folosind situația grea a tinerei republici sovietice, atacă și ocupă Basarabia în ianuarie 1918, înăbușind cu forță armată lupta sovietelor revoluționare din Basarabia, care au luat naștere și s-au dezvoltat în timpul revoluției.“ La pagina 527 citim următoarele: “ În Transilvania se alcătuiește un directoriu din reprezentanții burgheziei române, care se bizue pe gărzile naționale și face o agitație demagogică naționalistă cu scopul de a împiedica desfășurarea revoluției ungare. Directoratul convoacă pentru 1 Decembrie 1918 o adunare la Alba-Iulia. Într-o consfătuire prealabilă, conducătorii Partidului Național Român, prezidat de Iuliu Maniu (n.m – sic, era Gheorghe Pop de Băsești) hotărâră să transforme Transilvania într-o feudă proprie. În acest sens, se alcătui un consiliu dirigent, cu sediul la Sibiu, pentru administrarea Transilvaniei. La adunarea de la Alba-Iulia, sub presiunea maselor și a frământărilor revoluționare care cuprinseseră și Transilvania, Consiliul Dirigent fu obligat să proclame unele principii democratice, proclamarea acestor principii constituind o manevră a burgheziei române pentru a destabiliza masele de la revoluție. “

Aceasta a fost o mostră a ceea ce au făcut acești așa-ziși istorici până în 1989. Din păcate, nu se poate spune că manualele de istorie au evoluat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, deși ar fi fost o necesitate, o condiție “sine qua non” pentru a putea ieși dintr-un întuneric totalitar și pentru a merge pe calea Adevărului și a vieții. Tocmai de aceea, este de datoria noastră, a celor care am avut șansa și norocul să știm din familie sau să stăm în preajma unor oameni care au făcut istorie, să mărturism și să transmitem mai departe adevărata istorie a acestui neam.

Fac parte dintr-o familie care a făcut istorie, cel mai ilustru membru al ei, Ilie Lazăr, fiind cel mai tânăr semnatar al Actului Unirii de la Alba-Iulia, delegat cu credențional, din partea plasei Ocna-Șugatag-Maramureș. Acolo la Alba-Iulia, a fost prima dată când bunicul meu l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, alături de care a stat neîncetat, ultima oară văzându-l față în față la penitenciarul de la Galați. Deși au fost transferați împreună cu alți lideri ai PNȚ de la Galați la Sighet, Ilie Lazăr nu l-a mai văzut în viață pe Marele Maniu. Ilie Lazăr considera că Iuliu Maniu este persoana căreia “ …i se datorează înaintea tuturor ardelenilor, marele merit de a fi introdus regimul românesc în Dacia Superioară și de a fi avut un rol principal în unirea tuturor românilor. “

Marele profesor universitar și mai apoi președinte al Academiei Române, Dimitrie Gusti, într-o conferință susținută la Fundația Regală “Regele Ferdinand” în 1928, vorbind despre premisele creării statului unitar român, spunea la un moment dat: “ Noi, românii din Ardeal, care eram în măsură a cunoaște toate ascunzișurile și toate gândurile întortocheate ale habsburgilor, văzusem un lucru, și anume, că această monarhie habsburgică fiind tot mai mult gonită din Apusul Europei, tinde tot mai mult spre Orient. Conștiința națională a slavilor din sud, dar mai ales conștiința ridicată a italienilor, astăzi, mâine, dacă nu mâine, poimâine de bună seamă, va scoate această monarhie habsburgică din Marea Adriatică, și, în consecință, va trebui să-și câștige în alte părți plămânii de respirație economică, care nu puteau fi decât gurile Dunării, și prin gurile Dunării, Marea Neagră.“

Cedând impulsului general ce se manifesta printre românii din Transilvania, Banat Crișana și Maramureș, Comitetul executiv al Partidului Național Român, întrunit în ziua de 12 octombrie 1918, la Oradea, va lua măsuri pentru emanciparea definitivă a neamului românesc în aceste provincii, stabilind textul unei declarații, ce urma să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, 6 zile mai târziu de către Alexandru Vaida-Voevod. În aceeași ședință a fost aleasă o comisie de 6 persoane care trebuia  “ să stea în permanență și să urmărească cu atențiune desfășurarea evenimentelor, și îndată ce s-ar ivi necesitatea de a se lua vreo decizie, să ia dispoziții pentru a convoca plenul Comitetului executiv al partidului. “ Schimbările importante survenite în politica internă a Ungariei, îi fac pe cei 6 membri ai comisiei să se alieze cu încă 6 persoane, care erau reprezentanți ai social-democraților români din Budapesta, constituind Marele Sfat Național Român. Mutându-se la Arad, în scurt timp acest Mare Sfat este compus și din alți membri ai Comitetului Executiv, astfel că numărul lor ajunge la 42 membri, din care 6 sunt, cum spuneam mai sus, social-democrați. În această compoziție, pe data de 20 noiembrie 1918, se convoacă Marea Adunare Națională la Alba-Iulia la data de 1 decembrie 1918.

Președintele Partidului Național Român la acea vreme era venerabilul George Pop de Băsești, unul dintre puținii fruntași ai neamului cu simțăminte religioase alese. Toate aceste simțăminte le moștenește din familia sa, care a dat Bisericii Greco-Catolice atâția slujitori devotați. O puternică influență românească a avut asupra lui Seminarul Unit din Oradea, unde a făcut ultimii ani de liceu, o dovadă elocventă fiind o scrisoare pe care o trimite din Băsești unui prieten din Oradea, canonicul Paul Vela, în 1890 și în care-i scrie despre directorul liceului, Ioan Pop, că “aduce servicii nepieritoare națiunii, căci pe mine unul, el și seminarul domestic m-au făcut român. “ Cel mai clar și mai important exemplu de fidelitate și dragoste pentru Biserica Unită și pentru valorile naționale, îl dă după ce se întoarce dintr-un pelerinaj la Roma în 1908, când l-a auzit pe urmașul Sfântului Petru, Papa Pius al X-lea, spunând: “Românii sunt de două ori romani: romani prin originea lor și romani prin credința mărturisită la botez.“ Aceste adevăruri îl copleșesc de emoție și îi declară la întoarcerea acasă Părintelui Paroh de la Băsești, Anton Bălibanu, următoarele: “ Chiar dacă, printr-o absurditate morală, întreg clerul nostru ar părăsi credința Romei, eu nici atunci nu aș părăsi-o, ci prin mii de adversități, aș lupta ca credința ei să rămână biruitoare.“  La  puțin timp după citirea declarației din Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida-Voevod, George Pop are o discuție cu Părintele Bălibanu, care merită redată aici și pentru care-i mulțumesc d-lui primar din Băsești, Ioan Călăuz, deoarece mi-a pus la dispoziție documentul:

“  De acum se face Unirea. Stați gata! (Pop)

Să ajute Dumnezeu (Pr.Bălibanu)

Ce ai Părinte? Nu te bucuri că vom fi toți frați români împreună? (Pop)

Ba mă bucur! De aceea am zis: Să ajute Dumnezeu! (Pr.Bălibanu)

Spune-mi ce ai, căci ai ceva pe suflet. (Pop)

Am! Eu nu vreau unire oricum, ci unire cu tocmeală și socoteală. Eu vă vreau pe dvs. președinte al Consiliului de miniștri, pe Pr. Vasile Lucaciu, ministru de Culte, pe Ștefan Cicio Pop, ministru de Război, pe Theodor Mihali, președintele Adunării deputaților, ș.a.m.d. Nu orice vântură-țară să risipească tot ceea ce noi am agonisit. Asta, mai întâi. Doi, peștele mare să nu înghită pe cel mic. Ortodocșii fiind mulți, majoritatea covârșitoare în noul nostru stat, să nu caute să desființeze Biserica noastră, leagănul atâtor mișcări culturale și naționale românești. (Pr.Bălibanu)

Miniștrii nu trebuie să fim numaidecât noi, căci vorba ceea, nu e pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimerește! Lucru de căpetenie e să fie frați români. (Pop)

Să fie frați adevărați, nu vitregi! (Pr. Bălibanu)

Atârnă cea mai mare parte de noi, ca ei să ne fie frați adevărați, nu vitregi! (Pop)“

 

O altă mare personalitate, cu o contribuție importantă la realizarea Marii Uniri, a fost Iuliu Maniu. El s-a remarcat încă de la începutul secolului 20 ca omul care a înțeles că emanciparea națională a românilor din Transilvania trebuie combinată cu o reconciliere față de loiasmul dinastic, într-o viziune federalistă a Imperiului Habsburgic, deoarece la vremea aceea aceștia încă puteau constitui o pavăză în fața iminentei expansiuni rusești. În această idee de reorientare ideologică și politică a românilor din Ardeal, Maniu a subliniat mereu, pe unde avea ocazia, că tactica de boicotare a instituțiilor statului maghiar era ineficientă și anacronică. A reușit să convingă majoritatea factorilor de decizie din cadrul conducerii Partidului Național Român, astfel că în 1905 Conferința PNR a stabilit să abandoneze starea de pasivitate și să meargă pe un activism percutant, finalizat cu intrarea în Parlamentul de la Budapesta a 8 deputați români, nu însă și Maniu. Un an mai târziu, cu ocazia unor alegeri anticipate, succesul este și mai răsunător, 19 deputați români, printre care și el, acced în legislativul maghiar. Încă de la începutul carierei parlamentare, Maniu s-a făcut remarcat prin discursurile sale pline de substanță pentru apărarea românismului și a românilor. În noiembrie 1918, în momentul în care a simțit că delegația Consiliului Național Român Central, formată din 5 reprezentanți         (Ștefan Cicio-Pop, Enea Grapini, Vasile Goldiș, Iosif Jumanca și Ghiță Crișan) ar încerca să găsească o colaborare, un modus vivendi, cu guvernul de la Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, Iuliu Maniu pleacă imediat la Viena, unde se întâlnește cu Oskar Jaszi, ministrul naționalităților din guvernul maghiar, cu care are memorabilul dialog rămas în istorie:

“  Națiunea română pretinde independența sa de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluții provizorii!”, la care ministrul maghiar îl întreabă: ”În definitiv, ce vor românii?“ Tranșant și pe un ton imperativ Maniu îi răspunde: “Despărțirea totală!”

La Alba, Maniu participă ca delegat din partea cercului electoral Vințu de Jos și, în momentul intrării în Sala Unirii, are parte de o primire grandioasă, la inițiativa reprezentanților Bisericii Greco-Catolice, relatată extraordinar de către scriitorul Pamfil Șeicaru: “În acel moment, când unitatea aclamațiilor îl designa ca șef al poporului român de pe teritoriul Ungariei, și Adunarea de la Alba-Iulia vota rezoluția Unirii cu România, lua sfârșit lupta începută de Inocențiu Micu. Istoria românilor intra într-o fază nouă.“  Este ales președinte al Consiliului Dirigent iar 2 luni mai târziu, la moartea lui George Pop de Băsești, președinte al PNR. Principalele provocări cu care se va confrunta și de care s-a achitat într-un mod în care și-a triplat aura, au fost pe plan intern, organizarea administrației românești în Transilvania după retragerea maghiară și, pe plan extern, reprezentarea intereselor Ardealului în cadrul conferinței de pace de la Paris. În 1960, scriitorul Victor Eftimiu îi făcea un trist elogiu Sfinxului de la Bădăcin: “Apărător de neam și țară/ Scăpași de temnița maghiară,/ Și ți-a fost dat ca să sfârșești/ În temnițele românești.“

Când se vorbește despre Marea Unire de la Alba-Iulia, nu trebuie omisă, desigur, o figură marcantă de atunci, Alexandru Vaida-Voevod, cel care a avut curajul și tăria să citească, în octomrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, proclamația de independență a românilor din Imperiul Habsburgic. Ales membru al Marii Adunări de la Alba, a devenit mai apoi membru al Consiliului Dirigent și membru al delegației care a dus declarația de unire la București să o prezinte MS, Regele Ferdinand. Alexandru Vaida-Voevod a rămas în capitala României, unde a fost numit, prin Decret Regal, ministru de stat pentru Transilvania în guvernele care s-au succedat după 1 Decembrie 1918. Anul 1919 a adus prima campanie electorală în România Mare. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor parlamentare, însă Partidul Naţional Român a obţinut cel mai mare număr de deputaţi şi de senatori. Regele Ferdinand I i-a oferit lui Iuliu Maniu misiunea de a forma Guvernul. Acesta a refuzat, pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, în care aveau loc tratativele diplomatice ale Conferinţei de Pace de la Paris, care a ratificat formarea României Mari. În aceste condiţii, Alexandru Vaida-Voevod a devenit premier, în noiembrie 1919. Însă, în ianuarie 1920, el l-a lăsat pe Ştefan Cicio Pop la conducerea Guvernului şi a plecat la Paris, unde avea loc o adevărată bătălie diplomatică. Acolo, în contextul în care cei mai importanţi oameni politici erau masoni, Alexandru Vaida-Voevod a luat decizia să intre în masonerie, la rândul său. El a intrat în loja „Ernest Renan” şi a primit rapid poziţii importante în rândul acestei organizaţii, interesate să-şi consolideze poziţia în România. Prin intermediul mijlocitorilor masoni, Alexandru Vaida-Voevod a avut ocazia să discute personal cu Georges Clemenceau şi cu George Lloyd şi, astfel, să-şi aducă o importantă contribuţie la ratificarea internaţională a Marii Uniri.

Am datoria și obligația morală să vă spun câteva cuvinte și despre bunicul meu matern, Ilie Lazăr, cel care a avut ca motto pentru întreaga sa viață: credința, dragostea de țară, fidelitatea și onoarea. A făcut parte din elita intelectuală și politică a românilor maramureșeni, fiind urmașul unor familii nobile din Maramureș și nord-vestul Transilvaniei, familia Lazăr de Purcăreț fiind înnobilată în secolul al 16-lea. Spunea mereu cu mândrie că este “descendentul a șapte generații de preoți din istoricul Maramureș, ziditor de școli și de biserici.“ Activitatea lui politică și naţională s-a detașat, în mod special, în preajma şi în timpul Marii Uniri de la Alba-Iulia, din 1918, fiind primul ofiţer român care, după 144 de ani de ocupație habsburgică, a înălţat drapelul românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuţi. Bunicului meu îi plăcea mereu să spună: “ I-am spus prietenului meu, marele Iancu Flondor: No, hai amu să preluăm imperiul! “ A fost desemnat să reprezinte Maramureşul, plasa Şugatag, la semnarea Actului Marii Uniri de la Alba-Iulia, devenind cel mai tânăr semnatar al acestui act.

Imediat după Unire, a organizat administraţia românească din comitatul Maramureş împreună cu alţi fruntaşi politici din zonă, precum și Gărzile Naţionale. A fost desemnat să însoţească delegaţia românilor ardeleni pentru predarea Actului Unirii la București, unde a fost primit de primul ministru, Ionel Brătianu şi de mareșalul Prezan. După 1918, a organizat administraţia românească în judeţul Satu-Mare, participând la primirea în Careii Mari a Majestăţilor Lor, Regele Ferdinand și Regina Maria. Iată cum descrie Ilie Lazăr mărețul moment din Sala Unirii de la Alba-Iulia:

“..Sosirea la Alba-Iulia, a unei mulțimi neprevăzute până atunci, ne-a impresionat mult. Nu este cazul să descriu această mareață demonstrație a poporului ardelean, fiindcă au descris-o iluștri mânuitori ai condeiului, în cele mai mici amănunte. Eu voi arata doar ce s-a petrecut în jurul nostru: actele la care personal am avut fericirea să iau parte. Eu am reprezentat la această Mare Adunare, plasa mea de baștină Șugatag-Maramureș, cu credențional (cum i se spunea) în regulă, așa că am fost unul dintre “deputații” cu drept de vot, în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire. Acesta este primul mare act politic la care am avut cinstea – deși încă tânăr- să iau parte. Marea Adunare a prezidat-o Președintele Partidului Național, Gheorghe Pop de Băsești, secondat de toți episcopii, de Comitetul Național compus între alții din Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad și întreg biroul. În sală, au fost prezenți și reprezentanții tuturor provinciilor românești. Când au apărut reprezentanții armatei române, generalul Lecate și aviatorul Peneș, entuziasmul a atins culmea. Ședința o deschide octogenarul președinte, Gheorghe Pop de Basești, care după ce rostește cuvintele “acum Doamne slobozește pe robul Tau, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc..” nu-și poate opri plânsul și nici nu-i în stare să conducă ședința, așa că, lucrările le conduce în continuare, în prezența lui, Ștefan Cicio-Pop. După cuvântările din program, la orele 12 exact, se ridică Vasile Goldiș și citește “Moțiunea”, prin care se votează pe vecie Unirea. Votarea Unirii și citirea Moțiunii s-a facut de către episcopii Cristea și Hossu, în fața poporului imens adunat în Cetatea unde altădată a fost tras pe roată Horea. După citirea Moțiunii, ia cuvântul înțeleptul și marele ganditor politic, Iuliu Maniu, care motivează hotărârile istorice. Tot ce a urmat după Actul oficial al Unirii este descris de autori competenți. Votarea se face într-un entuziam de nedescris care nu mai încetează. “

Alba-Iulia a trăit după descălecarea lui Mihai de la 1599, supliciul martirilor de la 1784, iar după epopeea lui Avram Iancu de la 1848, Unirea cea Mare pe care o sărbătorim astăzi. Seniorul Corneliu Coposu, cu care am avut cinstea și onoarea să lucrez, spunea atât de frumos că: “ Puterea născută din morminte s-a adăugat la puterea de viață și la curajul celor care, înfruntând primejdiile au zidit o țară ce nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile și domniile sunt vremelnice. Națiunile vrednice sunt eterne. Neamurile înaintează peste opreliști pe drumul destinului lor. Vrednicia marilor înainte-mergători se împletește în viața celor care sunt și în viața celor care vor veni. “ Suntem datori să ne închinăm artizanilor Marii Uniri, să purtăm în inimi gloria ostașilor români, care și-au dat viața pe câmpiile Transilvaniei, în armata dezrobirii, ar trebui să acoperim cu tricolor icoanele desprinse din catapeteasma cucernică a calvarului românesc, să-i cinstim pe toți cei care au slujit pretutindeni idealurile unirii, care au apărat cauza poporului și care au ostenit pentru libertate și democrație împotriva tuturor formelor totalitare.

Când vorbești de Marea Unire a tuturor românilor și de 1 Decembrie 1918, trebuie să afirmi și să menționezi cu toată puterea numele unei instituții sfinte a acestui neam, fără de care nimic nu era posibil în vremurile tulburi de atunci: Biserica Greco-Catolică. Nu întâmplător, toți marii patrioți amintiți mai sus au făcut parte din această Biserică Națională martiră. Așa cum spuneam la început, istoricii lui Roller au ținut sub tăcere meritele Bisericii Unite cu Roma la crearea României Mari, dar oare totul s-a terminat odată cu 1989? Acum 2 luni, la o emisiune de divertisment, “Vrei să fii milionar” la întrebarea pusă : “Cine a citit Proclamația de la Alba-Iulia?”, niciuna dintre variantele propuse nu a fost corectă, nemaivorbind de răspunsul așa-zis corect. Cine are interesul ca în preajma Centenarului Marii Uniri să nege, să renege și să excludă meritele reale ale Bisericii Greco-Catolice în înfăptuirea Sfântului Act din capitala de suflet a neamului românesc? De ce nu sunt repetate fără încetare minunatele cuvinte ale Episcopului de atunci, Iuliu Hossu, adresate Episcopului ortodox, Miron Cristea: “Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți românii!“. Biserica noastră nu a fost niciodată mânată de ură, de răzbunare și de plata unor vendete din trecut și cred că mesajul cel mai bun de încheiere este cel de unitate în tot și în toate, așa cum a fost transmis de către martirul nostru cardinal Iuliu Hossu la Alba-Iulia:

“Fraților! Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rostește, prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu țara mamă, România. Vă reamintiți când prin sutele de spitaluri, în zilele de întuneric, vă vesteam: va învinge dreptatea. Vă arătam că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea. Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferințele veacurilor purtate de un neam cu credință în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.(în acel moment ieșise soarele iar mulțimea era entuziastă) Cuvintele Domnului se plinesc și aici, întru plinirea dreptății Dumnezeești: mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, și să audă ce auziți voi și n-au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre sunt fericite că aud. Văd ziua întregirii neamului și aud bunavestirea dreptății lui Dumnezeu. Ascultați români, fericiți, bunavestirea unirii noastre pe veci cu Țara Mamă, România. “

 

București,

1Decembrie 2017                                                      Ion-Andrei Gherasim

 

1 Dec.2017_1

Această prezentare necesită JavaScript.

Publicitate