Sărbătorind Unitatea Bisericii: Părintele Grigore Oană, la 95 de ani!

Când iubirea de semeni se revarsă din prea-plinul inimii încălzite de harul cunoașterii lui Dumnezeu, apar actele de dăruire de sine, de frumoasă și pilduitoare renunțare la bunuri: căci tot ce avem, am primit în dar …

Mulțumim, dragă Părinte Grigore Oană, pentru unitatea ce ați produs în Biserica Română, prin exemplul de viață ce ni-l oferiți!

(În numele agriștilor din Eparhia greco-catolică de București prin Comitetul Director al AGRU)

Parintele Grigore Oană împreună cu frumoasa Sa Familie, au donat – la începutul anilor 90, un imobil Bisericii Române Unite. Astăzi, în acel imobil din strada Bogdan Vodă își desfășoară activitatea Filia Bisericii noastre, ”Schimbarea la Față”. Spațiul ecclesiei – spațiul unității.

Publicitate

 

Monseniorul Tertulian Langa

S-a născut la 26 octombrie 1922 în Târgu-Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul, la Universitatea din Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial, după absolvire, a funcţionat ca asistent la catedra de Pedagogie a aceleiaşi Universităţi. Trecerea în ilegalitate a Bisericii Române Unite i-a adus ani grei de temniţă. Între timp a studiat clandestin Teologia, începută încă de pe vremea când era student în Capitală, cu Mons. Vl. Ghika şi canonicul dr. Titus Malai, iar la 20 decembrie 1964 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului.

(Datele biografice preluate din volumul Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite – pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu)

Nota personala (CD)

… Am citit „Trecand pragul tacerii” atunci cand aveam trei luni de zile interdictie de a pasi (piciorul drept fiind in ghips). Ce inseamna suferinta adevarata? Cum se traieste adevarata libertate? Sunt intrebari carora Monseniorul Tertulian Langa le da raspunsul retraindu-si amintirile pentru generatiile care se vor succeda dupa el: NU AVEM DREPTUL SA UITAM SI AVEM OBLIGATIA DE A IERTA! … Fericiti cei care au avut sansa de a-l cunoaste personal! Odihna cea vesnica sa-i straluceasca lui, si fie sa ne bucuram de starea de libertate cu responsabilitatea misiunii care ne-a fost incredintata … Rolul marturisitorilor si acesta este: de a suferi pentru noi ceilalti – in conditiile in care majoritatea suntem adormiti sau cel putin predispusi in a inchide ochii fata de nedreptate.

Monseniorul Tertulian Langa

 

Raymund Netzhammer – Arhiepiscopul catolic de București. 150 de ani de la nașterea înaltului prelat.

Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer

Prin amabilitatea Domnului Dr. Cristian Scarlat, prezentam mai jos un material rezumativ dedicat personalitatii Prelatului care a ridicat prima Biserica Romana Unita din Bucuresti (1909, Strada Polona nr 50 – avand hramul Sf. Vasile cel Mare). Vom reveni cat de curand cu un material video editat (Conferinta din data de 3 Decembrie 2011).  

Născut la 19 ianuarie 1862 într-o mică localitate din Baden (Germania), Raymund Netzhammer s-a format la abația Sf. Fecioară Maria din Einsiedeln /Elveția, unde a venit de la 14 ani. În 1880, împlinind vârsta de 18 ani, a intrat în ordinul benedictin ca novice, renunțând la cetățenia germană în favoarea celei elvețiene, pentru ca, în 1886, să fie sfințit ca preot.

Dezvoltarea și educația sa au fost deci marcate de severitatea modului de viață al benedictinilor ”ora et labora” și de spiritul universal caracteristic acestei renumite mănăstiri cu relații și contacte internaționale.           Imediat după ce și-a terminat studiile teologice, p. Raymund a fost desemnat profesor de matematică la gimnaziul mănăstirii, apoi și de chimie și fizică. În domeniul asistenței religioase practice, pastorale a demonstrat capacități de excelent predicator, dar și evidente abilități practice, inclusiv în probleme de administrație. Pe lângă munca profesională, Netzhammer s-a dedicat în acest timp și altor domenii ale științei: fotografia, radiologia, speologia, topometria, topografia, cartografia, publicând în diferite reviste. Având această experiență, ca arhiepiscop, avea să publice volumul Landkarten. Entstehung und Gebrauch (Hărți. Elaborarea și uzul acestora), ca și studiul Viitoarea hartă murală a României, în 1910, o descriere de o rară expresivitate și realism vizionar, întrevăzând hotarele politice românești pe baza determinărilor legității geografice.

În 1899 ajunge pentru prima dată în România, pentru conducerea științifică a seminarului de preoți. La București, Netzhammer a devenit superior al seminarului de preoți și profesor de matematică, fizică și chimie, ca și administrator al moșiei arhiepiscopale din Cioplea. Până în iunie 1902, când a fost revocat din funcție, a învățat româna și a călătorit prin țară, studiind oamenii și țara (inclusiv lăcașuri ortodoxe) și publicând în străinătate ineditele impresii.

În octombrie 1903 a fost trimis la Roma, unde a devenit profesor și cellerarius (admin. economic) la Colegiul central al ordinului benedictinilor, pt. ca, în nov.1904, să fie numit rector al venerabilei instituții papale Collegium Graecum, seminarul de preoți pentru studenții greco-catolici.

Urmare a decesului arhiepiscopului catolic Xaverius von Hornstein de la București, Papa Pius X l-a desemnat la 16 sept.1905 pe Raymund Netzhammer drept urmaș al acestuia, cerându-i ”Să fii un bun român!”. Poziția arhiepiscopului, primul care știa să vorbească românește, era extrem de delicată într-o țară ortodoxă, dar și de o greutate deosebită prin faptul că atât regele Carol I, cât și principele Ferdinand erau totuși creștini catolici. Relația dintre Netzhammer și rege avea să fie însă marcată de o mare afinitate spirituală, de simpatie și respect, ajungând să capete, cu timpul, rolul unui veritabil consiler. Mai mult, până la stabilirea relațiilor diplomatice cu Sfântul Scaun, în 1920, arhiepiscopul de București a făcut legătura dintre rege (guvernul român) și Vatican. În această postură a avut sarcina ingrată de a-i înmâna prințului moștenitor Ferdinand, în   1906 scrisoarea de excomunicare, cauzată de educația ortodoxă pe care le-o oferea copiilor săi.

Preluându-și funcția, Netzhammer iniția o perioadă de consolidare a bisericii catolice în România, imprimând diecezei un stil personal de conducere, făcând ordine în finanțe, achitând datoriile și sporind baza economică a diecezei. Numeroase exemple demonstrează că R. Netzhammer a fost apreciat și respectat de credincioși, de autoritățile de stat române și de corpul diplomatic de la București, pentru că își exercita funcția cu o mare dexteritate și cu echilibrul dreptății, acordând totodată intereselor justificate ale României o atenție permanentă. Răscoalele țărănești din anul 1907 i-au oferit prilejul de a scrie un articol (Biserica națională română și răscoalele țărănești) care i-a atras însă ostilitatea clerului înalt ortodox.

Printre oaspeții permanenți de la palatul episcopal din București, pe care Netzhammer îi găzduia, se număra și dr. Ioan Bălan, păstorul sufletesc al catolicilor uniți. Uniții și asistența lor spirituală reprezentau pentru arhiepiscop o chestiune de inimă. La București nu exista pentru ei nici o biserică, nici o parohie, nici măcar o casă de rugăciune, cu toate că numărul lor trecea de 5.000. Dar pentru statul român, pentru biserica națională ortodoxă română, chestiunea construirii unei biserici unite în Capitală atingea problema identității naționale și a unității interne a tânărului stat român.

În pofida rezistenței exercitate de rege, de guvern, precum și de primărie, arhiepiscopul Netzhammer a reușit, cu inteligență și tact, să ridice pentru uniți, în str. Polonă 50, biserica Sf. Vasile. Mai mult, a înființat și a întreținut și prima parohie unită și pe preotul acesteia. Iar în 1913 a achiziționat și terenul din str. Acvilei colț cu Sirenelor ”pentru o a doua biserică unită”.

Interesul său nu ocolea niciun domeniu. De la minele de sare la Delta Dunării, de la câmpurile petrolifere la frumusețea peisajelor. Cele două volume intitulate Aus Rumänien. Streifzuge durch das Land und seine Geschichte (Din România. Incursiuni prin această țară și istoria ei), au cunoscut un succes european încă din anul apariției, 1909. Dintre toate regiunile României, Dobrogea a fost aceea care pe care Netzhammer o prefera și față de care manifesta un interes cu totul deosebit. În primul rând pentru istoria palocreștină acesteia, pentru comorile sale arheologice. După publicarea mai multor studii specifice, lucrarea principală a lui Netzhammer în acest domeniu este volumul apărut în 1918, la București: Die christlichen Altertüumer der Dobrudscha, lucrare a cărei utilitate este recunoscută și astăzi. Din arheologie a derivat interesul său pentru numismatică, pentru monedele antice. Societatea Numismatică Română și cea de la Viena l-au numit membru de onoare.

Încă de la începutul Primului Război Mondial, arhiepiscopul Netzhammer a sprijinit neutralitatea, poziție ce rezulta și din intențiile funcției sale, având în vedere că în cazul unui război între România și Austro-Ungaria se temea că vor fi periclitate ființa și viața catolicilor săi, care se recrutau în cea mai mare parte dintre germani și unguri. Dar era îngrijorat și de eventuala soartă a României.

Intrarea României în război și evoluțiile acestuia, ocuparea țării de către Puterile Centrale au avut efecte asupra statutului arhiepiscopului și a credincioșilor săi. Rolul său, mai degrabă de mediator, a cântărit mult în rezolvarea unor situații delicate ce impuneau existența unui purtător de cuvânt al doleanțelor celor ocupați de trupele germane.

După Primul Război Mondial a urmat o perioadă dificilă, reproșându-i-se contactele cu ocupantul. Amenințat cu intentarea unui proces de criticii săi (Iorga ș.a.), arhiepiscopul nu a ripostat, conștient că marii contemporani îl apreciau, printre ei Miron Cristea. La scurt timp a urmat reconcilierea cu Regele, acesta participând iarăși la slujbe, iar Netzhammer va fi prezent la încoronarea din 1922.

Întrucât celor 140.000 de catolici din Vechiul Regat li s-au adăugat, după Unirea din 1918, 1.274.935 români uniți, 910.601 catolici de rit latin și 12.000 catolici armeni, s-a impus stabilirea relațiilor diplomatice cu Vaticanul. Din păcate,  cu nunțiul Francesco Marmaggi, numit în 1920, Netzhammer n-a reușit să coabiteze decât până în iunie 1924, când a fost forțat de Vatican – urmare a intrigilor țesute de mai multă vreme la București și Roma – să demisioneze, lăsând în urmă o dieceză fără datorii, bine rânduită și cu frumoase mijloace financiare.

Pe fundalul nedreptății care i se făcuse la Roma, Netzhammer a început în anii care au urmat să întocmească o variantă prelucrată a însemnărilor sale, sub forma unui jurnal, în vederea publicării. Dar teama confraților săi din Einsiedeln că publicarea jurnalului ar putea avea consecințe grave asupra mănăstirii și a întregului ordin, a făcut ca abia în 1995/1996 să apară o ediție germană, iar în 2005 cea în limba română.

Primind titlul onorific de arhiepiscop de Anazarbus, ultimii ani din viață și i-a trăit retras pe micuța insulă Werd, pe Rin. S-a stins la 17 septembrie 1945.

 

In Memoriam – Profesorul Ioan Fagetan povesteste despre Parintele Augustin Ciungan

Pr Vicar Augustin Ciungan impreuna cu Prof Ioan Fagetan

Este un sentiment stânjenitor, de teamă de-a nu uita ceva, sau de a nu fi în măsură a creiona esenţialul unui portret, al unei figuri umane în a cărui preajmă ai avut ocazia de a te afla şi a cărei personalitate ţi-a lăsat o amprentă neştearsă în dimensiunea spirituală.  În plus am convingerea că portretul pe care urmează a-l face celui care a fost Preot  Dr. AUGUSTIN CIUNGAN – Vicar General al Vicariatului de Bucureşti şi Vechiul Regat-  va aminti celor care l-au cunoscut de bucuria trăită în prezenţa unui demn slujitor al Bisericii Greco – Catolice şi smerit sacerdot după “modelul lui Melchisedec”, conducându-ne cu modestie în misterele transcendentale care ne apropie de Hristos – modelul unic de perfecţiune, comoară infinită a tuturor harurilor şi cauză eficientă a sfinţeniei.

S-a născut la 5 noiembrie 1911  în satul Alecuş, jud. Alba, într-o familie numeroasă. După şcoala primară urmată în satul natal, familia s-a mutat la Blaj şi  a locuit vis-à-vis de casa PSS Ioan Suciu. A urmat Liceul “Sf. Vasile” şi Academia Teologică din Blaj. A frecventat comunitatea părinţilor Asumţionişti de la “Casa Domnului” unde a dobândit pasiune pentru tratatele de teologie în limba franceză şi şi-a însuşit o frumoasă şi cursivă limbă franceză.

După terminarea studiilor blăjene, a fost trimis la Roma, fiind primul alumn al Colegiului “Pio Romeno”,  studiind la Colegiul Grec “Sf. Atanasie”, luându-şi doctoratul în liturgică.  Într-o vacanţă de vară îl însoţeşte pe rectorul Colegiului Pio Romeno într-un pelerinaj la Mănăstirea Benedictină Maredsous, din Belgia, unde intră în contact cu opera fostului abate Dom Columba Marmion, operă decantată în tratate de o profundă spiritualitate, pe care le va traduce şi care vor vedea lumina tiparului abia între anii 2000-2003.

Întors în ţară la Blaj, după un periplu,  este trimis la Sibiu la Mănăstirea Surorilor Ursuline, întrucât avea anumite probleme de sănătate. Este amintit de PSS Ioan Ploscaru, în memoriile sale, ca făcând parte din grupul “paraşutiştilor”: cei trei colegi Ioan Ploscaru, Natanail Muntean şi Augustin Ciungan au fost “paraşutaţi” astfel: Ioan Ploscaru la Ocland, lângă Braşov, Natanail Muntean la Viştea, lângă Fagăraş şi Augustin Ciungan la Sibiu.  Sunt pagini pline de candoare şi umor tonic de rară calitate în memoriile vlădicului de pie amintire Ioan Ploscaru.

Urmează anii de prigoană în care reuşeste “să fugă” deghizat în Regat,  unde se ascunde la una din surori, la Curtea de Argeş. Ajunge în urma unor peripeţii la Bucureşti, unde codrul este mai des,  cu mai multe posibilităţi de ascunzişuri decât în locurile natale.  Lucrează ca muncitor necalificat la un depozit de fier vechi, ajunge paznic şi în sfârşit ”revizor” pentru că l-au depistat că “ştie ceva carte”.

A coborât cu demnitate toate treptele umilinţei şi batjocurii umane, neevitând a lucra precum “furnica Domnului” descoperind încet şi temerar comunitatea clandestină Greco – Catolică din Bucureşti, purtând deghizat  “zdrenţăros”, o geantă imensă din piele scorojită în care avea sfintele cărţi şi cele trebuincioase pentru a săvârşi Sfânta Liturghie.

Dupa celebrarea unei Liturghii impreuna cu Pr Marian Boian

Aşa l-am cunoscut prin intermediul părintelui Horia Cosmovici. Ţinea legătura cu Ierarhia Bisericii Greco – Catolice şi se ocupa de pregătirea preoţilor în clandestinitate, vizitându-i temerar pe preoţii din Bucureşti: Iacob, Goia, Machedon, Bleoca, Leluţiu Ioan, Boian, etc.

S-a ocupat de formarea şi pregătirea pentru America a părintelui Eugen Mihai, care după hirotonirea de către Mitropolitul Alexandru Todea a plecat la New York.

După Sinodul din 1985 de la Cluj, a prins puţin curaj fiind numit “oficial”, dar în clandestinitate, Vicar General de Bucureşti. A organizat Liturghii itinerante în casele greco catolicilor în care avea totală  încredere.( familiile: Ghircoiaşu, Bărbuş, Suciu, Coposu, Sălăgeanu, etc)

Revoluţia l-a găsit liturgisind în strada Prahova, la casa viitorului preot Traian Suciu, alături de tânărul preot hirotonit Virgil Bercea, astazi episcop greco catolic de Oradea, care se afla în capitală la specializare.

După revoluţie, a organizat prima delegaţie greco catolică, primită de Patriarhul Teoctist la data de 16 ian 1990, la Palatul Patriarhal(din delegaţie făceau parte Traian Suciu, Aurora Sasu, Ioan Suciu şi subsemnatul) unde au fost făcute “promisiuni măreţe” din partea fraţilor ortodocşi.

În casa domnului avocat Eugen Pop şi a actualului preot Ioan Dăneţ s-au organizat primele parohii, asociaţia AGRU şi Asociaţia Mariană din Bucureşti.

Pe 28 oct 1990 s-a preluat biserica “ Adormirea Maicii Domnului” din str. Acvila, unde după prima amenajare a casei parohiale, prin eforturile susţinute ale laicilor din Bucureşti, a locuit împreună cu vrednicul părinte Ştefan Tătaru.

S-a preocupat temeinic de formarea noilor preoţi, atât de necesari, după aproape o jumătate de veac de interdicţie a Bisericii Greco Catolice. Astfel printre primii hirotoniţi în Catedrala Mitropolitană din Blaj, după preluarea acesteia, de Cardinal Alexandru Todea, au fost părinţii Traian Suciu şi Constantin Oltean.

29 Iunie 1991 - la Roma, dupa consacrarea Cardinalului Alexandru Todea

Avea cucernicul părinte Augustin o înclinaţie nativă pentru muzică. Lucra cu  d-na prof. de pian Iftinky la aranjarea pe note a “Odei Mariane” a părintelui Nicolae Pura. A înregistrat o sumedenie de casete cu cântece mariane, pricesne şi catavasii pe care le-a distribuit prin efort propriu în toată provincia mitropolitană.

În privinţa ritului, avea o atitudine rectilinie de neclintit, forjată la Colegiul Bizantin din Roma şi respectată cu sfinţenie toată viaţa. Apăra cu tenacitate paulină ritul bizantin, ferindu-l de imixtiuni şi sincretisme diluante. Ne vorbea după revoluţie, de pericolul de “mondenizare” a Bisericii, care trebuie să rămână “fără zbârcituri, pură şi imaculată” după modelul Sfintei Fecioare. Această idee este amintită recent de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea , la ultima vizită făcută în Germania, unde s-a pronunţat asupra necesităţii “demondenizării” Bisericii şi regăsirea propriului centru, care este Sfânta Euharistie, având menirea să unească şi să armonizeze diversitatea existenţei umane, dându-i în viaţa concretă unitatea fraternă, care ne fereşte de căderea într-o ipseitate egoistă.

A fost o încântare în biserica Adormirea Maicii Domnului , când o delegaţie de la Roma din care făcea parte Mons. Pierro Marini –  maestrul de ceremonii la Sfântul Scaun, părintele iezuit de rit bizantin de la Centrul Alletti din Roma Thomas Spidlik (ajuns mai târziu Cardinal de pie memorie) a explicat fiecare ectenie, troparul şi toate cântecele liturgice, delegaţiei romane. Părintele Augustin avea o voce impunătoare (era prin 1995), iar corul condus de prof. Lucian Turdeanu era deja bine închegat. Grupul de italieni organizat de Opera Romana Pellegrinaggi din care foarte mulţi membrii activi ai Acţiunii Catolice Italiene au plecat încântaţi de Liturghia Greco Catolică la care au participat şi după ani îşi aduc cu plăcere aminte de momentele înălţătoare la care au participat alături de fraţii lor greco catolici din Bucureşti.

Întrucât terminase de tradus opera lui Dom Columba Mameon în anul 2003 a fost invitat de ambasadele de la Vatican: franceză, irlandeză şi belgiană cu ocazia beatificării la 3 octombrie a abatelui benedictin, revendicat de francezi pe linie marternă, irlandezi pe linie paterna , iar de belgieni prin adopţie.

L-am însoţit pe Mons. Dr. Augustin Ciungan în acel periplu roman, când a călătorit pentru prima dată cu avionul. Se bucura cu o candoare de copil şi mi-a făcut o analogie cu Universul Divin de o rară şi binecuvântată frumuseţe teologică.

Alături de Mons. Olivo Raques- rectorul Colegiului Pio Romeno, Mons. Pamfil Carnaţiu şi Mons. Benţa,  la Colegiul de pe Giannicolo, unde gazda de o deosebită delicateţe, actualul episcop Mihai Frăţilă (pe atunci vice rector), am petrecut câteva seri binecuvântate, în care fostul prim alumn al Colegiului povestea într-o italiană interbelică impecabilă întâmplări nostime din începuturile şi păţaniile tânărului teolog. Părintele Augustin, făcea parte din speţa preoţilor aleşi de pronia cerească pentru slujire, era maestos şi în acelaşi timp emotiv în actul liturgic, presărat cu pulberea divină a sfinţeniei, se ruga cu lacrimi şi suspine. La sfârşitul fiecărei liturghii şi  fiecare seară la culcare o încheia cu o rugăciune pentru “ o moarte bună”.  Încă din timpurile studenţiei romane aderase la o asociaţie pentru o moarte bună, despre a cărei existenţă nu mai avea nici o veste. A rămas însă consecvent alegerii, ca un ostaş demn şi credincios a lui Isus Hristos, întrucât cunoştea deviza: ”fii credincios până la capăt şi vei primi cununa vieţii”

În confesional, avea o înfăţişare blândă, calmă şi cu o înţelepciune de anahoret asculta până la capăt mărturisirea. Nu se încurca în piruete doctrinare insignifiante. Avea răspunsuri simple şi clare, menite a ne scoate uşuraţi  de sub povara noianului de păcate şi de a ne reda starea de puritate creştină. Simţeai în prezenţa lui, atitudinea blândului păstor care te ocroteşte. Te simţeai pătruns de fiorul mistic al îndumnezeirii, simţeai cu adevărat că poţi deveni aspirant la demnitatea “de fiu al Celui Prea Înalt”(Luca,6,35)

Avea părintele de pie memorie o atitudine smerită în faţa lui Dumnezeu şi a celor sfinte, atitudine născută din lumina divină care i-a sădit în suflet o infinită veneraţie însoţită de o încredere nemărginită a veşnicei Împărăţii Cereşti. Aceste atitudini dau pietăţii sacerdotale caracterul de măreţie şi o îmbracă într-o splendoare deosebită. În asemenea cazuri lucrează graţia şi despre care trebuie vorbit cu grijă, purtând în sufletul nostru chipul serafic al părintelui Augustin, în care ea s-a oglindit, timp de 97 de ani şi să ţinem minte să-l luăm cu noi în drumul vieţii noastre, oriunde ne vor purta paşii. Vom şti atunci că lumea are un sens şi nu vom rătăci.

Ne vom întoarce atunci, cu gândul înapoi la Blaj, locul sfânt al obârşiei şi formării sale alături de corifeii  Bisericii noastre din aceiaşi generaţie: Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Natanail Muntean, Eugen Popa şi Bernard Ştef.

Să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne dea lumina cea adevărată şi înţelepciunea necesară, ca să putem vedea în faptele preoţilor noştri, dincolo de cele lumeşti, lucrând harul sfinţitor după arhietipul sacerdotal al Unuia Născut Fiului Său, Domnul şi Mântuitorul Nostru Isus Hristos care s-a jertfit pe cruce,  pentru noi toţi şi pentru a noastră mântuire.

1991 - la Blaj, in mijlocul credinciosilor pe care ii iubea (din arhiva Dnei Iulia Stanescu)