Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer

Prin amabilitatea Domnului Dr. Cristian Scarlat, prezentam mai jos un material rezumativ dedicat personalitatii Prelatului care a ridicat prima Biserica Romana Unita din Bucuresti (1909, Strada Polona nr 50 – avand hramul Sf. Vasile cel Mare). Vom reveni cat de curand cu un material video editat (Conferinta din data de 3 Decembrie 2011).  

Născut la 19 ianuarie 1862 într-o mică localitate din Baden (Germania), Raymund Netzhammer s-a format la abația Sf. Fecioară Maria din Einsiedeln /Elveția, unde a venit de la 14 ani. În 1880, împlinind vârsta de 18 ani, a intrat în ordinul benedictin ca novice, renunțând la cetățenia germană în favoarea celei elvețiene, pentru ca, în 1886, să fie sfințit ca preot.

Dezvoltarea și educația sa au fost deci marcate de severitatea modului de viață al benedictinilor ”ora et labora” și de spiritul universal caracteristic acestei renumite mănăstiri cu relații și contacte internaționale.           Imediat după ce și-a terminat studiile teologice, p. Raymund a fost desemnat profesor de matematică la gimnaziul mănăstirii, apoi și de chimie și fizică. În domeniul asistenței religioase practice, pastorale a demonstrat capacități de excelent predicator, dar și evidente abilități practice, inclusiv în probleme de administrație. Pe lângă munca profesională, Netzhammer s-a dedicat în acest timp și altor domenii ale științei: fotografia, radiologia, speologia, topometria, topografia, cartografia, publicând în diferite reviste. Având această experiență, ca arhiepiscop, avea să publice volumul Landkarten. Entstehung und Gebrauch (Hărți. Elaborarea și uzul acestora), ca și studiul Viitoarea hartă murală a României, în 1910, o descriere de o rară expresivitate și realism vizionar, întrevăzând hotarele politice românești pe baza determinărilor legității geografice.

În 1899 ajunge pentru prima dată în România, pentru conducerea științifică a seminarului de preoți. La București, Netzhammer a devenit superior al seminarului de preoți și profesor de matematică, fizică și chimie, ca și administrator al moșiei arhiepiscopale din Cioplea. Până în iunie 1902, când a fost revocat din funcție, a învățat româna și a călătorit prin țară, studiind oamenii și țara (inclusiv lăcașuri ortodoxe) și publicând în străinătate ineditele impresii.

În octombrie 1903 a fost trimis la Roma, unde a devenit profesor și cellerarius (admin. economic) la Colegiul central al ordinului benedictinilor, pt. ca, în nov.1904, să fie numit rector al venerabilei instituții papale Collegium Graecum, seminarul de preoți pentru studenții greco-catolici.

Urmare a decesului arhiepiscopului catolic Xaverius von Hornstein de la București, Papa Pius X l-a desemnat la 16 sept.1905 pe Raymund Netzhammer drept urmaș al acestuia, cerându-i ”Să fii un bun român!”. Poziția arhiepiscopului, primul care știa să vorbească românește, era extrem de delicată într-o țară ortodoxă, dar și de o greutate deosebită prin faptul că atât regele Carol I, cât și principele Ferdinand erau totuși creștini catolici. Relația dintre Netzhammer și rege avea să fie însă marcată de o mare afinitate spirituală, de simpatie și respect, ajungând să capete, cu timpul, rolul unui veritabil consiler. Mai mult, până la stabilirea relațiilor diplomatice cu Sfântul Scaun, în 1920, arhiepiscopul de București a făcut legătura dintre rege (guvernul român) și Vatican. În această postură a avut sarcina ingrată de a-i înmâna prințului moștenitor Ferdinand, în   1906 scrisoarea de excomunicare, cauzată de educația ortodoxă pe care le-o oferea copiilor săi.

Preluându-și funcția, Netzhammer iniția o perioadă de consolidare a bisericii catolice în România, imprimând diecezei un stil personal de conducere, făcând ordine în finanțe, achitând datoriile și sporind baza economică a diecezei. Numeroase exemple demonstrează că R. Netzhammer a fost apreciat și respectat de credincioși, de autoritățile de stat române și de corpul diplomatic de la București, pentru că își exercita funcția cu o mare dexteritate și cu echilibrul dreptății, acordând totodată intereselor justificate ale României o atenție permanentă. Răscoalele țărănești din anul 1907 i-au oferit prilejul de a scrie un articol (Biserica națională română și răscoalele țărănești) care i-a atras însă ostilitatea clerului înalt ortodox.

Printre oaspeții permanenți de la palatul episcopal din București, pe care Netzhammer îi găzduia, se număra și dr. Ioan Bălan, păstorul sufletesc al catolicilor uniți. Uniții și asistența lor spirituală reprezentau pentru arhiepiscop o chestiune de inimă. La București nu exista pentru ei nici o biserică, nici o parohie, nici măcar o casă de rugăciune, cu toate că numărul lor trecea de 5.000. Dar pentru statul român, pentru biserica națională ortodoxă română, chestiunea construirii unei biserici unite în Capitală atingea problema identității naționale și a unității interne a tânărului stat român.

În pofida rezistenței exercitate de rege, de guvern, precum și de primărie, arhiepiscopul Netzhammer a reușit, cu inteligență și tact, să ridice pentru uniți, în str. Polonă 50, biserica Sf. Vasile. Mai mult, a înființat și a întreținut și prima parohie unită și pe preotul acesteia. Iar în 1913 a achiziționat și terenul din str. Acvilei colț cu Sirenelor ”pentru o a doua biserică unită”.

Interesul său nu ocolea niciun domeniu. De la minele de sare la Delta Dunării, de la câmpurile petrolifere la frumusețea peisajelor. Cele două volume intitulate Aus Rumänien. Streifzuge durch das Land und seine Geschichte (Din România. Incursiuni prin această țară și istoria ei), au cunoscut un succes european încă din anul apariției, 1909. Dintre toate regiunile României, Dobrogea a fost aceea care pe care Netzhammer o prefera și față de care manifesta un interes cu totul deosebit. În primul rând pentru istoria palocreștină acesteia, pentru comorile sale arheologice. După publicarea mai multor studii specifice, lucrarea principală a lui Netzhammer în acest domeniu este volumul apărut în 1918, la București: Die christlichen Altertüumer der Dobrudscha, lucrare a cărei utilitate este recunoscută și astăzi. Din arheologie a derivat interesul său pentru numismatică, pentru monedele antice. Societatea Numismatică Română și cea de la Viena l-au numit membru de onoare.

Încă de la începutul Primului Război Mondial, arhiepiscopul Netzhammer a sprijinit neutralitatea, poziție ce rezulta și din intențiile funcției sale, având în vedere că în cazul unui război între România și Austro-Ungaria se temea că vor fi periclitate ființa și viața catolicilor săi, care se recrutau în cea mai mare parte dintre germani și unguri. Dar era îngrijorat și de eventuala soartă a României.

Intrarea României în război și evoluțiile acestuia, ocuparea țării de către Puterile Centrale au avut efecte asupra statutului arhiepiscopului și a credincioșilor săi. Rolul său, mai degrabă de mediator, a cântărit mult în rezolvarea unor situații delicate ce impuneau existența unui purtător de cuvânt al doleanțelor celor ocupați de trupele germane.

După Primul Război Mondial a urmat o perioadă dificilă, reproșându-i-se contactele cu ocupantul. Amenințat cu intentarea unui proces de criticii săi (Iorga ș.a.), arhiepiscopul nu a ripostat, conștient că marii contemporani îl apreciau, printre ei Miron Cristea. La scurt timp a urmat reconcilierea cu Regele, acesta participând iarăși la slujbe, iar Netzhammer va fi prezent la încoronarea din 1922.

Întrucât celor 140.000 de catolici din Vechiul Regat li s-au adăugat, după Unirea din 1918, 1.274.935 români uniți, 910.601 catolici de rit latin și 12.000 catolici armeni, s-a impus stabilirea relațiilor diplomatice cu Vaticanul. Din păcate,  cu nunțiul Francesco Marmaggi, numit în 1920, Netzhammer n-a reușit să coabiteze decât până în iunie 1924, când a fost forțat de Vatican – urmare a intrigilor țesute de mai multă vreme la București și Roma – să demisioneze, lăsând în urmă o dieceză fără datorii, bine rânduită și cu frumoase mijloace financiare.

Pe fundalul nedreptății care i se făcuse la Roma, Netzhammer a început în anii care au urmat să întocmească o variantă prelucrată a însemnărilor sale, sub forma unui jurnal, în vederea publicării. Dar teama confraților săi din Einsiedeln că publicarea jurnalului ar putea avea consecințe grave asupra mănăstirii și a întregului ordin, a făcut ca abia în 1995/1996 să apară o ediție germană, iar în 2005 cea în limba română.

Primind titlul onorific de arhiepiscop de Anazarbus, ultimii ani din viață și i-a trăit retras pe micuța insulă Werd, pe Rin. S-a stins la 17 septembrie 1945.

Publicitate