Gabriel ANDREESCU

Discriminarea instituţionalizată a Bisericii Române Unite cu Roma. Intervenţia CNCD

I. Discriminare fără avertisment şi fără amendă

Petiţii adresate de preoţi greco-catolici sau parohii ale Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) – vom folosi acronimul BRUR – au mai fost adresate, în trecut, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), iar hotărârile Colegiului Director  au recunoscut, uneori, existenţa discriminării. În anul 2010, Colegiul director al CNCD a hotărât să deschidă un evantai de autosesizări, având în vedere locul pe care „cazul BRUR” îl ocupa în Raportul Departamentului de Stat al SUA pe anul 2009 privind libertatea de religie în România. Măsura anunţa o evoluţie interesantă, căci recunoaşterea oficială, de către o instituţie precum CNCD, a unei discriminări sistematice a Bisericii Române Unite cu Roma putea constitui o problemă statul român odată chemat să dea explicaţii în instanţele internaţionale.

În seria hotărârilor Colegiului Director al CNCD, una identifică existenţa unei discriminări indirecte. Este vorba despre tergiversarea eliberării actelor necesare pentru construcţia unui locaş de cult greco-catolic pe terenul acesteia, începând cu anul 2003, de către primarul şi Consiliul local al comunei Săpânţa. Frapează totuşi faptul că hotărârea nu stabileşte nici măcar un avertisment, şi se încheie numai cu o recomandare adresată primarului şi Consiliului local Săpânţa, de a depune diligenţele necesare pentru a soluţiona cererea Bisericii Unite cu Roma. Or, într-o astfel de situaţie, o sancţiune părea rezonabilă. Este totuşi vorba despre împiedicarea, timp de 7 ani, absolut fără justificare, a unei comunităţi de credincioşi să-şi construiască lăcaşul de cult pe locul pe care l-au cumpărat în acest scop. O amendă avea şi o funcţie practică, căci aceasta ar fi produs o minimă presiune asupra vinovaţilor. Or, recomandarea elegantă „de a se depune toate diligenţele necesare”, şi doar atât, nu pare să fie foarte convingătoare.

Absenţa sancţiunii la afirmarea unei discriminări pare specifică situaţiilor în care aceasta este produsă prin norme, când responsabilitatea e una încâlcită, sau când se ridică probleme reale de interpretare a situaţiei pentru reclamaţi. În speţa Săpânţa, reaua credinţă, individualizată, apare însă la suprafaţă. Să fie dispreţul faţă de speranţele unei întregi comunităţi o chestiune minoră? Iată cum s-a manifestat voinţa Colegiului director al CNCD în alte cazuri:  sancţionarea Primăriei Municipiului Miercurea Ciuc cu amendă contravenţională în cuantum de 4000 RON pentru mutarea a 10-11 familii de romi în apropierea unei staţii de epurare a apelor uzate; avertisment pentru un administrator ce a făcut declaraţia: ”a venit negroteiul ăsta să facă ordine în blocul meu”; sancţionarea Primăriei Municipiului Târgu-Mureş cu avertisment pentru lipsa informaţiilor de interes public, în limba maghiară, pe pagina de internet a Primăriei; amendă contravenţională în valoare de 1.000 lei în urma anunţării unor posturi pentru funcţionari publici cu condiţia arbitrară de cunoaştere a limbii maghiare; sancţionare cu avertisment a anunţării, faţă de alţi pacienţi, a internării unei persoane cu HIV/SIDA; amendarea contravenţională a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş cu de 600 lei pentru elaborarea unui Plan de şcolarizare cu un număr mai redus de locuri pentru învăţământul de limbă maghiară#; avertisment în urma desfiinţării postului de expert local pe probleme de romi; avertisment pentru neasigurarea unor condiţii normale de prestare a muncii; sancţionarea cu avertisment a senatorului Iulian Urban pentru discurs rasist; sancţionarea cu avertisment a Administraţiei Domeniului Public şi Privat întrucât nu a acordat un loc de parcare pentru o persoană cu dizabilitate.

Şi CNCD a salutat ca victorie împotriva discriminării hotărârea instanţei de a obliga o profesoară la 10.000 de euro daune morale plătiţi unei familii rome a cărei fată, elevă de 12 ani, nu a fost primită în clasă aproape un semestru întreg.

Enumerarea nu este o pledoarie pentru folosirea avertismentelor şi amenzilor. Constituie o necesară punere în context care semnifică atitudinile faţă de BRUR.

O altă problemă ridicată de hotărârea „pozitivă” în cauza Săpânţa, este a naturii a ceea ce s-a întâmplat. Colegiul director al CNCD a interpretat tergiversarea drept discriminare indirectă. Or, conform legii interne şi Directivei rasiale, care au o formulare similară, discriminarea indirectă se referă la acele prevederi, criterii sau practici aparent neutre care dezavantajează anumite persoane fără o justificare obiectivă. Accentul cade în acest caz pe „practicile aparent neutre”, şi nu pe pasivitate. Atunci când uşierul unei discoteci nu deschide uşa când un rom cere să intre, el nu „discriminează indirect”, ci cât se poate de direct. La fel, refuzul primarului şi al Consiliului local al comunei Săpânţa de acorda dreptul de construire a lăcaşului de cult, fără absolut nicio justificare, constituie o negare sfidătoare, ofensatoare şi dăunătoare a drepturilor enoriaşilor greco-catolici şi ai bisericii lor. Autorităţile locale au avut la dispoziţie două proceduri pentru a-şi manifesta antipatia lor religioasă: să dea o rezoluţie negativă, ori să nu răspundă, în ciuda prevederilor legale care le obligau să o facă. Între prima şi a doua procedură nu există o diferenţă de natură. Calificând comportamentul drept „discriminare indirectă”, Colegiul director, practic, l-a edulcorat.

II. Decizii ale CNCD în cazuri similare

Să luăm în considerare o altă autosesizare în chestiunea greco-catolică, din  28 ianuarie 2010, motivată de Raportul Departamentului de Stat al SUA pe anul 2009 privind libertatea de religie în România unde se afirmă: „În judeţul Cluj, autorităţile au amânat retrocedarea terenurilor către Biserica Greco-Catolică în localităţile Feleacu şi Morlaca şi au dat terenul în posesie altor persoane sau companii.” Reclamaţii sunt Constantin Boca, primarul comunei Poieni, şi Consiliul local al comunei Poieni, judeţul Cluj.# Textul cauzei este excepţional de scurt, nici două pagini, căci analiza se reduce la luarea act a faptului că retrocedarea terenului în cauză nu a fost posibilă întrucât se află în proprietatea unor persoane fizice. Faţă de această situaţie, susţine Colegiul director, „problema de fond este una de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanţelor de judecată.” Ca urmare, CNCD admite excepţia de necompetenţă materială a CNCD.

Pentru a urmări mai uşor cazul, să punem această judecată faţă în faţă cu o alta, motivată de neretrocedarea bunurilor aparţinând Comunităţii Evreieşti de către Agenţia Domeniilor Statului.

Fundaţia Caritatea, înfiinţată de către Federaţia Comunităţii Evreieşti din România şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor, a fost implicată, printre altele, în solicitarea retrocedării unui teren de 51 de hectare, pe care prefectul îl împărţise şi distribuise altor persoane.# Comisia judeţeană pentru retrocedări a decis să acorde alte terenuri drept compensaţie pentru cel vândut, dar decizia a fost atacată în instanţă de către Agenţia Naţională a Domeniilor Publice. Comunitatea evreiască a câştigat procesul, însă a primit doar un lot de aproximativ 6 hectare. Înţelegerea ulterioară cu reclamatul privind acordarea unor terenuri alternative nu a fost pusă în aplicare. Ca urmare, Fundaţia Caritatea a adresat CNCD o petiţie privind nerestituirea a 35 de hectare în Iaşi şi a 10 hectare în Rediu.

În soluţionarea acestui caz, Colegiul CNCD a pus în valoare regula inversării sarcinii probei. Întrucât partea reclamată nu a dovedit că faptele nu reprezintă discriminare, conchide că e vorba despre discriminare şi aplică sancţiunea de avertisment contravenţional Agenţiei Domeniilor Statului.

Cazul terenurilor Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică) şi cele ale Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România sunt riguros similare până la un punct: în ambele situaţii e vorba de terenuri preluate de stat de la comunităţi şi de un cadru normativ care obliga la retrocedarea lor. Diferenţa ar fi că în cazul petiţiei Fundaţiei Caritatea, o instanţă transmisese Agenţiei Domeniilor Statului obligaţia retrocedării.  „Cadrul normativ” era, în acel caz, sentinţa completului de judecată. Cum „reclamatul” căruia i se imputa neretrocedarea fusese identificat, Colegiul director a putut să-l facă responsabil de discriminare. Pe când terenul greco-catolicilor din Feleacu şi Morlaca se afla în posesia unor persoane private – cum de altfel ajunsese şi terenul Federaţiei Comunităţii Evreieşti – şi nicio instanţă de judecată nu rezolvase cazul.

Doar că în momentul în care terenul din localităţile Feleacu şi Morlaca fusese împărţit unor persoane private, el trebuia să fie trecut în posesia BRUR. Conform art. 2 al Decretului-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (Greco Catolică), “Bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco Catolică)…”. Tot contextul sugerează că autorităţile locale avuseseră grijă ca pământul să nu ajungă înapoi la BRUR, şi să fie împărţit împotriva legii. În acest sens, similaritatea cu cazul terenurilor evreieşti merge foarte departe, în sensul existenţei în ambele cazuri a unui „cadru normativ” – nu o decizie a unei instanţe de judecată ci, de data aceasta, un decret-lege – care identifica responsabilii pentru actul de discriminare.

Rămâne totuşi o ultimă diferenţă, faptul că actul discriminator al distribuirii terenurilor din Feleacu şi Morlaca „altor persoane sau companii” se produsese cu mult timp înainte să existe putinţa unei petiţii la CNCD. Este motivul pentru care Colegiul director ajunge la „caz” exclusiv autosesizării. Nu se ocupă, însă, de ce apare în Raportul Departamentului de Stat al SUA pe anul 2009, şi anume „În judeţul Cluj, autorităţile au amânat retrocedarea terenurilor către Biserica Greco-Catolică în localităţile Feleacu şi Morlaca şi au dat terenul în posesie altor persoane sau companii”. Colegiul director a rescris tema identificând obiectul autosesizării prin titlul: „Neacordarea dreptului la proprietate pentru Biserica Română Unită cu Roma”.

Or, prin această reformulare era cel mai uşor de „scăpat” de cauză invocând că problematica este acum de competenţa instanţelor judecătoreşti. În acest mod se pierde esenţialul: a fost sau nu supusă parohia BRUR unei discriminări? În logica instituţională a CNCD ar fi fost firească preocuparea pentru punerea în evidenţă a încălcării drepturilor cetăţeneşti din motive identitare, în acest caz, religioase, şi nu pentru evitarea acestora.

Urmărind formularea Departamentului de Stat privind distribuirea terenurilor din Feleacu şi Morlaca, Colegiul director ar fi avut condiţiile să recunoască actele de discriminare. E adevărat că CNCD nu mai avea competenţa să ia vreo măsură sancţionatorie, de vreme ce evenimentele discriminatorii – distribuirea terenurilor – s-au produs cu mult timp în urmă. Însă recunoaşterea actelor de discriminare la Feleacu şi Morlaca, chiar fără sancţiune, ar fi avut implicaţii, căci se înscrie în mulţimea de mici acte ale autorităţilor şi ale BOR, de tip infracţional şi contravenţional, care definesc un comportament ilegal continuu. Important pentru CNCD era să păstreze imaginea globală a cazului. La aceasta oricum îl obliga o altă autosesizare motivată de susţinerile Raportului Departamentului de Stat al SUA.

III. Cauza principală

La 28 ianuarie 2010, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a autosesizat şi cu privire la o susţinere cu caracter general din Raportul Departamentului de Stat al SUA pe anul 2009 privind libertatea de religie în România: „Din 2003, Comisia Specială de Retrocedări a retrocedat numai 125 din cele 6.723 de proprietăţi – altele decât biserici – solicitate de Biserica Greco-Catolică în baza legii retrocedărilor şi a decis acordarea de compensaţii în alte 25 cazuri.” Obiectul autosesizării este definit de Colegiul director al CNCD asemănător: „neretrocedarea bunurilor aparţinând Bisericii Unite cu Roma”, iar reclamata a fost identificată ca fiind Comisia Specială de Retrocedări.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a cerut părţilor să-şi exprime punctele de vedere. Reclamata a invocat că în 1990, legiuitorul a apelat la înţelegerea celor două culte. Biserica Greco-Catolică îşi poate revendica proprietăţile prin instanţe, principalele cauze care încetinesc procesul de soluţionare a cererilor fiind comunicarea defectuoasă cu administraţia publică locală, gradul ridicat de complexitate a situaţiilor unor imobile, lipsa sau insuficienţa actelor doveditoare, personal insuficient la nivelul autorităţilor locale sau centrale, încetarea dialogului dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Unită cu Roma din 2004, particularitatea situaţiei Bisericii Unite cu Roma.

Biserica Unită cu Roma a indicat existenţa unei discriminări şi prin legislaţie, i.e., Legea nr. 247/2005, care exceptează retrocedarea lăcaşurilor de cult ale BRUR, ca şi abuzuri.

Într-o speţă de asemenea complexitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a adoptat o hotărâre neobişnuit de scurtă.Raţionamentul a avut la bază argumentele: în cazul tuturor cultelor religioase există întârzieri în retrocedarea imobilelor, procedura de soluţionare a acestor cereri fiind dificilă şi presupunând termene mari; legile în vigoare transmit competenţa de rezolvare a cererilor unor organe administrative special constituite în acest sens, ale căror acte sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti; potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008, CNCD nu judecă soluţiile legislative, deci Consiliul poate cel mult să emită aprecieri asupra obiectului autosesizării.

Concluzia: în speţă nu sunt incidente prevederile O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Un membru al Colegiului CNCD, Haller István, a exprimat o opinie separată. El a observat că în raport cu obligaţiile statului faţă de culte cu privire la garantarea dreptului la proprietate, Biserica Unită cu Roma este în situaţie analoagă şi comparabilă cu celelalte culte. Totuşi, conform normelor existente, Biserica Unită cu Roma are parte de un tratament diferenţiat, de vreme ce trebuie să găsească „soluţii juridice echitabile care să fie agreată de ambele Biserici”. Autorităţile statului, având obligaţia de a păstra echidistanţa faţă de toate cultele recunoscute, nu au de ce să hotărască retrocedarea unui bun în funcţie de poziţia unui alt cult. În alţi termeni: aplicarea legii nu poate fi condiţionată de opinia Bisericii Ortodoxe Române.

Cele 1032 de cazuri care au fost soluţionate din totalul de 6723 de cereri de restituire depuse de Biserica Unită cu Roma până în luna februarie 2010, reprezintă un procent de 19,37%. Nu apar date statistice care să arate că şi alte culte, cum ar fi Biserica Ortodoxă Română, au soluţionate doar un procent de aproximativ 20% din cereri. Deci argumentul majoritar din Colegiul CNCD nu se susţine. Referirea la „situaţia specială” a Bisericii Române Unite cu Roma în legătură cu un tratament diferenţiat are la bază un criteriu religios. Concluzia dlui Haller István: nesoluţionarea unui procent de aproximativ 80% din cererile Bisericii Române Unite cu Roma reprezintă o deosebire pe baze de religie care are ca efect restrângerea dreptului la proprietate a acestui cult şi reprezintă, conform O.G. nr. 137/2000, o discriminare, în sensul unui comportament care, prin efectele pe care le generează, defavorizează nejustificat Biserica Unită cu Roma şi persoanele aparţinând acestui cult.

Raţionamentul domnului Haller István, scurt şi logic, punctează aspectele petiţiei pe care CNCD era dator să le ia în considerare: procentul atât de scăzut al retrocedării proprietăţilor BRUR motivează prezumţia unei discriminări care face necesară cel puţin efectuarea unei investigaţii privind tratarea diferită a BCG în raport cu alţi actori religioşi. Nu doar că efectul restrângerii unui drept există, dar el are la bază explicit un criteriu religios; existenţa discriminării nu este anulată, ci din contră, întărită, de faptul că este consecinţa şi unor măsuri de ordin legislativ.

Datoria de a se fi cerut inversarea sarcinii probei

Domnul Haller István a invocat în opinia sa separată şi prevederea Ord. 137/2000 conforma căreia „persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare”. Cerinţa poartă numele de „inversarea sarcinii probei” şi constituie o procedură specifică tratării cazurilor de discriminare în care majoritatea probelor, dacă nu toate, se află în posesia înfăptuitorului. Colegiul director al CNCD i-a dat întotdeauna importanţă, încât constituie o surpriză faptul că a omis-o în acest caz. Mirarea este cu atât mai mare cu cât, cu circa după săptămâni înainte, la 23 februarie 2011, Colegiul acordase un loc central inversării sarcinii probei în cauza neretrocedării bunurilor aparţinând Comunităţii Evreieşti. Întrucât considerăm inversarea sarcinii probei chemată să joace un rol la fel de central în cauzele privind proprietăţile greco-catolice, expunem argumentarea din 23 februarie 2011 in extenso:

„Împărţirea sarcinii probei este un principiu aplicat ferm în domeniul discriminării de Curtea Europeană de Justiţie (ex.: Vasiliki Nikoloudi împotriva Organismos Tilepikoinonion Ellados AE, 10 martie 2005, Regina împotriva Secretary of State for Employment, ex parte Nicole Seymour-Smith şi Laura Perez, 9 februarie 1999, B. F. Cadman împotriva Health & Safety Executive, 3 octombrie 2006, Centrum voor gelijkheid van kansen en voor racismebestrijding împotriva Firma Feryn NV, 10 iulie 2008, Jämställdhetsombudsmannen împotriva Örebro läns landsting, 30 martie 2000).

5.8. Acest principiu este aplicat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „în această materie [a discriminării] se aplică inversarea sarcinii probei, astfel dacă un aplicant arată existenţa unui tratament diferenţiat, Guvernul are obligaţia de a demonstra că această diferenţiere de tratament este justificat obiectiv” (D.H. şi alţii împotriva Cehiei, 13 noiembrie 2007, Sampanis şi alţii împotriva Greciei, 5 iunie 2008); „privind existenţa elementelor susceptibile de a constitui probe pentru a transfera sarcina probei către stat, nu există impedimente procedurale în a admite probe sau formule predefinite aplicabile în aprecierea acestora; o astfel de concluzie este sprijinită de evaluarea liberă a probelor, inclusiv un astfel de raţionament decurge din faptele şi observaţiile părţilor contractante; probele pot decurge din coexistenţa a unor indicii ori prezumţii suficient de puternice, precise şi concordante; în plus, nivelul convingerii necesare pentru a ajunge la o concluzie particulară şi, referitor la acesta, privind distribuirea sarcinii probei este legat intrinsec de specificitatea faptelor, natura susţinerilor şi dreptului invocat” (D.H. şi alţii împotriva Cehiei, 13 noiembrie 2007, Sampanis şi alţii împotriva Greciei, 5 iunie 2008).”

Colegiul CNCD ar fi trebuit să ceară inversarea sarcinii probei şi în cazul speţei BRUR. Dacă exista vreun motiv să nu meargă pe această cale, Consiliul era dator cu o minimă investigaţie, proprie, asupra cauzelor care explică de ce, şi după 20 de ani, circa 80% din cererile Bisericii Române Unite cu Roma nu au fost retrocedate.

Inversarea sarcinii probei ar fi avut o relevanţă specială şi în acele cazuri în care autorităţile locale au stabilit dreptul de proprietate privată în condiţii de suprapunere a actelor normative: pe de o parte, abrogarea Decretului nr. 358/1948# şi recunoaşterea statutului de cult al BRUR#, inclusiv a obligaţiei de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul comunist, altele decât lăcaşe de cult intrate în posesia BOR, pe de altă parte, deţinerea de către unele parohii ortodoxe a unor acte de proprietate asupra bunurilor smulse cu forţa în 1948.# Se ridică întrebarea de ce, în condiţiile unei confruntări juridice ce viza ambele biserici, autorităţile publice au predat majoritatea terenurilor în cauză parohiilor ortodoxe, în dauna celor greco-catolice?

Discriminarea indirectă prin norme

Una dintre dificultăţile pe care le are de întâmpinat Colegiul director al CNCD este că el nu poate impune disciplina legislativă în materia discriminării, principiu confirmat de Curtea Constituţională prin Decizia ei nr. 997/2008. Or, o piesă majoră în politica sistematică de discriminare a BRUR a constat în ansamblul de legi şi alte acte normative care au împiedicat BRUR să ducă o viaţă confesională firească. Iată de ce, în judecarea speţei proprietăţilor BRUR, sunt de distins actele-fapte prin care BRUR este împiedicată să aibă acces la drepturile sale şi actele-norme a căror menire este discriminarea.

Or, în privinţa normelor cu caracter discriminator, Colegiul Director al CNCD s-a exprimat deja, principiile stabilite prin hotărârea nr. 310 din 14 mai 2008 – deşi nu singura – având un adevărat rol pilot în tratarea oricărei situaţii de acelaşi tip.# Colegiul Director a arătat că el nu analizează modul de stabilire sui generis, prin lege, a unor drepturi în favoarea unor categorii de persoane în mod diferit faţă de alte categorii, ori nereglementarea de legiuitor a unor aspecte care ţin de statutul unei persoane sau categorii de persoane. Examinarea soluţiilor legislative per se revine Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, Colegiul Director este de opinie că în materia specifică a nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării poate să adopte puncte de vedere, reprezentând opinii cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie, cu privire la aplicarea principiului nediscriminării. Ca argument, el a invocat Directiva Consiliului Uniunii Europene 2000/43/CE, Capitolul III, unde alin. 2 al art. 13 stabileşte: „Statele membre trebuie să se asigure că în competenţa acestor organisme [de tipul CNCD] este inclusă: …- elaborarea de recomandări cu privire la orice chestiuni legate de discriminare”.

Recomandarea Generală nr. 2 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei, Capitol C., lit.i. prevede şi ea că organismele specializate trebuie să aibă între competenţe şi emiterea de „opinii referitoare la normele de practică anti-discriminare din domeniile specifice.” Şi mai ferm, Recomandarea Generală nr. 7 privind legislaţia naţională referitoare la combaterea rasismului şi a discriminării rasiale, Capitol V Dispoziţii comune, para. 25 enunţă: „competenţele organismului specializat trebuie să includă dreptul de a monitoriza legislaţia şi de a acorda consultanţă puterii legislative şi executive”. Ideea se regăseşte şi în Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 48/134 din 1993 privind instituţiile naţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului.

Prevederile internaţionale au fost receptate de legiuitorul român prin faptul că instituţia Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul discriminării, aflată sub control parlamentar, garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, responsabil cu “aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul sau de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării (subl.n.)”.

Această argumentaţie a Colegiului director a fost citată pe larg pentru a arăta cât de clar şi-a asumat CNCD, anterior, atribuţiile de tip puncte de vedere-opinii-recomandări, cu caracter de îndrumare, referitoare la dispoziţiile acelor acte normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. Părea indispensabil ca în speţă să se facă analiza normei reclamate, Legea nr. 247/2005 care exceptează BRUR de la prevederile ei. Era oare această excepţie justificată? Dacă se putea găsi cumva o justificare, în ce măsură diferenţierile făcute de lege erau proporţionale? Erau ele necesare într-o societate democratică?

Discriminarea directă prin fapte

Dacă rezolvarea necorespunzătoare a autosesizării în cazul terenurilor greco-catolice din Feleacu şi Morlaca a fost ratată prin identificarea inadecvată a obiectului, în speţa de la acest punct un impediment a rezultat din circumscrierea necorespunzătoare a reclamatului. Nu doar Comisia Specială de Retrocedări a fost implicată în sabotarea retrocedării proprietăţilor, ci o mulţime de alte persoane fizice şi juridice care împart cu Comisia responsabilitatea.

Unele dintre ele erau notorii, în frunte cu Ministerul Justiţiei, care la 19 februarie 2002 trimisese Curţilor de Apel din România, „spre informare”, un memoriu al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. Memoriul reprezenta un protest şi un apel împotriva deciziilor instanţelor de judecată sintetizat de următorului pasaj: „În dispreţul acestor norme imperative, Biserica noastră este supusă unor presiuni permanente în instanţele judecătoreşti de toate gradele. Soluţii total eronate, cu încălcarea gravă a Principiului Autonomiei Bisericeşti au fost pronunţate de instanţele judecătoreşti din Ardeal…”

Adresa constituia o cerere implicită făcută de Ministerul Justiţiei, Curţilor de Apel, să ţină cont de cererea Patriarhului BOR. Mai precis, ca instanţele judecătoreşti de toate gradele să facă din existenţa hotărârilor Comisiei mixte a celor două biserici, adică a acceptului BOR, „o condiţie prealabilă, extrajudiciară, pentru soluţionarea diferendelor dintre cele două biserici.” În interpretarea profesorului Corneliu-Liviu Popescu, „adresa Ministerului Justiţiei prin care se trimite instanţelor judecătoreşti memoriul formulat de un subiect de drept nemulţumit de o activitate de judecată în curs (chiar dacă se ascunde sub ipocrita formulare „spre informare”) reprezintă o ingerinţă (prost) mascată în independenţa justiţiei.”

Ministerul Justiţiei nu a fost singura instituţie publică care şi-a depăşit atribuţiile prin acţiuni ce discriminau BRUR în procesul de retrocedare a proprietăţilor. Responsabilitatea multora, dacă nu a majorităţii, se află totuşi pe umerii unei entităţi private, ai Bisericii Ortodoxe Române. Fără doar şi poate, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării cunoaşte implicarea BOR în cazuri clare de discriminare de vreme ce au existat în acest sens hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, sursă de autoritate invocată constant în evaluările CNCD. Astfel, la 12 ianuarie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru îngrădirea accesului la justiţie şi discriminare religioasă în cazul Parohiei Greco-Catolice Sâmbăta, jud. Bihor. Conform competenţelor, Curtea condamnă statul român, dar cazul indică conivenţa a doi autori implicaţi în discriminare: statul şi BOR.

Câteva cuvinte despre caz. Parohia Ortodoxă Sâmbăta, jud. Bihor, primise în 1948 toate bunurile Parohiei Greco-Catolice din localitate. După 1989, intraţi în legalitate, credincioşii greco-catolici din Sâmbăta au solicitat repetat să li se permită slujirea alternativă în fostul lăcaş greco-catolic. Parohia Ortodoxă Sâmbăta a refuzat a fel de sistematic. La 3 mai 1995, a avut loc o întâlnire pe această temă a reprezentanţilor celor doua comunităţi religioase, fără rezultat, iar partea ortodoxă a refuzat ulterior orice dialog. Ca urmare, Parohia Greco-Catolică s-a adresat justiţiei. Pe 24 octombrie 1996, Judecătoria Beiuş a decis ca ambele culte sa poată celebra slujbele religioase. Parohia Ortodoxă a făcut recurs, dar Tribunalul Bihor a menţinut sentinţa. Cazul a ajuns la Curtea de Apel Oradea care a hotărât, la 12 ianuarie 1998, că litigiile privitoare la lăcaşele de cult greco-catolice confiscate de regimul comunist, aflate în posesia Bisericii Ortodoxe Române, sunt de competenţa exclusivă a comisiilor mixte de dialog.

Parohia Greco-Catolică Sâmbăta s-a adresat CEDO în iunie 1998, iar hotărârea instanţei de la Strasbourg a fost pronunţată la 12 ianuarie 2010. Curtea a stabilit că România a încălcat dreptul la un proces echitabil şi a discriminat pe motivul religiei (prin referire la art. 14 al Convenţiei europene a drepturilor omului). Citez din textul CEDO: „Diferenţa de tratament care a adus atingere dreptului parohiei de a avea acces la instanţa de judecată a avut la bază apartenenţa sa la Biserica Greco-Catolică. Chiar dacă am accepta că diferenţa de tratament ar putea fi justificată din raţiuni sociale sensibile […], curţile au fost totuşi inconsistente în abordarea lor […]. Ca urmare, parohia [greco-catolică] a fost tratată diferit de alte parohii implicate în dispute analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.”

Dacă există o hotărâre atât de clară a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind discriminarea unei parohii greco-catolice în încercarea acesteia de a se beneficia de proprietatea confiscată de comunişti, de ce faptul nu a fost luat în considerare de CNCD când s-a autosesizat cu referire la neretrocedarea bunurilor aparţinând Bisericii Unite cu Roma? Limitarea la un singur reclamat, Comisia Specială de Retrocedări, a eliminat ansamblul de factori care contau pentru situaţia descrisă de Raportul Departamentului de Stat pe anul 2009. Circumscrierea a aparţinut Colegiului director al CNCD: nimic nu îl împiedica să facă o selecţie cuprinzătoare.

IV. Încălcarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie

Discuţia privitoare la discriminarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) s-a referit până acum la împiedicarea acesteia de a-şi exercita dreptul la proprietate (art. 1 al Protocolului 1 al Cedo) şi eventual, încălcarea dreptului la un proces corect (art. 6 al Cedo – cazul Sâmbăta-Bihor) în exercitarea dreptului la proprietate.

Or, încălcarea dreptului la proprietate, în cazul BRUR, este o componentă a negării unui alt drept, a libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie. Discriminarea BRUR nu are loc doar în raport cu dreptul la proprietate, ci şi în raport cu libertatea garantată de art. 9 al Cedo (sau alte drepturi, în anumite cazuri). Nimeni nu împiedică Colegiul director al CNCD, atenţionat de Raportul Departamentului de Stat, să deschidă ampla temă a discriminării multiple a Bisericii Române Unite cu Roma.

Discriminările împotriva greco-catolicilor pot fi enumerate începând cu agresiunile cărora le-au căzut victime la puţin timp după ce au fost recunoscuţi ca membrii unui cult legal: ianuarie 1991, în Filea de Jos (1991); octombrie 1991, Visuia (Bistriţa-Năsăud); octombrie 1991, Turda;  decembrie 1991, la Mârgău (Cluj); februarie 1992, Ceaba (Cluj); iulie 1992, Târşol (Satu Mare); decembrie 1992, la Hodac (Mureş); noiembrie 1993, în Hopîrta, jud. Blaj; ianuarie şi iulie 1993, la Salva  (Năsăud); ianuarie 1994, la Romuli (Bistriţa-Năsăud) şi Bicazu-Ardelean (Neamţ); mai 1994, la Pârâul Frunţi (Neamţ); august 1994, în Breb (Maramureş).# Desigur, violenţele fac parte din categoria faptelor penale, dar aceasta nu înseamnă că CNCD nu ar avea de ce să califice latura lor discriminatorie – aşa cum a făcut-o, ca să dăm un exemplu, în cazul discriminării romilor din Hădăreni.

Au existat plângeri referitoare la împiedicarea îngropării greco-catolicilor în cimitire comunale. Impresionante sunt distrugerile unor monumente greco-catolice, care nu afectau doar dreptul la proprietate, ci şi la identitate. Tot ansamblul manifestărilor de ură confesională se adună sub o umbrelă comună: a negării libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie a membrilor BRUR datorită apartenenţei lor la o comunitate de credinţă. Discriminarea greco-catolicilor prin încălcarea mai multor drepturi şi libertăţi a fost şi este posibilă prin cooperarea „întru discriminare” a autorităţilor statului şi Bisericii Ortodoxe Române. Faptele sunt de o evidenţă copleşitoare. Nu e nevoie să fii specialist pentru a înţelege că nedreptăţile care se fac greco-catolicilor reprezintă una dintre cele mai dramatice manifestări ale fenomenului de discriminare din România postdecembristă. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, instituţie menită să fie locomotiva ideii de combatere a discriminării, era dator încă de la apariţie cu o cercetare sistematică a situaţiei BRUR şi verificare a prezumţiilor ce-o privesc. Nu doar că aceasta nu s-a întâmplat, dar ultimele decizii ale CNCD par astăzi menite să înfrunte opinia Departamentului de Stat. Este ca şi cum CNCD s-ar fi alăturat instituţiilor statului român care, prin variate opinii, hotărâri, măsuri şi norme, se asistă reciproc în discriminarea BRUR.

V. Transformarea unui adversar al Bisericii Române Unite cu Roma în arbitrul drepturilor sale

Cât de critice la adresa instituţiilor şi BOR apar enunţurile de mai sus, ele nu sunt suficiente pentru a descrie situaţia creată prin regimul la care sunt supuşi, de 20 de ani, greco-catolicii din România. Pentru a detalia mai departe, să revenim la comparaţia cu judecata Colegiului director al CNCD în cauza Fundaţiei Caritatea. Aceasta a obţinut recunoaşterea discriminării ei de Agenţia Domeniilor Statului şi sancţionarea Agenţiei cu avertisment.

Nefinalizarea, de către Agenţia Domeniilor Statului a protocolului de predare-primire a terenului solicitat de Comunitatea Evreiască în vederea punerii în posesie pe suprafaţa validată printr-o hotărâre judecătorească poate să aibă, totuşi, multiple explicaţii, nu doar antisemitismul discriminator al lucrătorilor Agenţiei. E foarte posibil ca amânarea hotărârii instanţei să fi fost determinată de interesele materiale ale celor ce administrează terenurile publice. În acest caz, comportamentul Agenţiei Domeniilor Statului ar întra în domeniul corupţiei, abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor şi a celor publice, dar nu ar reprezenta discriminare pe baza identităţii evreieşti a petiţionarei.

Deşi această a doua motivaţie pare rezonabilă, Colegiul director al CNCD şi-a urmărit cu scrupulozitate obligaţiile şi a insistat asupra necesităţii ca Agenţia Domeniilor Statului să facă proba că nu identitatea evreiască (deci antisemitismul) i-a determinat comportamentul. Accentul pus pe principiul inversării sarcinii probei constituia calea de a lupta cu un caz a cărui semnificaţie discriminatorie se dovedea, după opinia noastră, destul de dificil de confirmat. Vigilenţa Colegiului director al CNCD, „ca nu cumva să fi fost vorba despre o discriminare antisemită” era legitimă, căci antisemitismul a produs în România peste 200.000 de victime evrei. Acest trecut explică şi mobilizarea structurilor de ordine atunci când se devalizează un monument sau un cimitir evreiesc, când apar inscripţii antisemite etc. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii şi preluarea prevederilor ei în Codul penal au fost un alte răspunsuri al statului român la martiriul evreilor. Problema antisemitismului în România actuală este desigur deschisă şi nu invită la celebrări. Totuşi, în final, statul şi-a asumat simbolic, şi parţial practic, responsabilitatea de a combate antisemitismul.

Referirile de mai sus au fost făcute pentru a  aduce aminte că nu doar comunitatea evreilor, ci şi comunitatea greco-catolicilor a fost una martiră. Afirmaţia nu vrea să pună egalitatea între cele două situaţii, căci fără îndoială ar însemna o trivializare a Holocaustului.# Dar invocarea unui martiraj şi a tratării lui istorice pot inspira gândurile la un altul. Să nu uităm că greco-catolicii, care numărau circa 1,8 milioane de oameni la sfârşitul perioadei interbelice, au fost împiedicaţi să-şi manifeste credinţa, liderii lor au fost ucişi în închisoare, mulţi alţi fraţi au fost torturaţi şi omorâţi, toţi au fost ameninţaţi şi umiliţi, obligaţi să-şi renege identitatea religioasă.

România democrată avea obligaţia să facă dreptate acestei comunităţi martire. Dreptatea nu se putea împlini doar prin scoaterea din ilegalitate a oamenilor care îşi păstraseră credinţa greco-catolică. Erau necesare măsuri pentru asigurarea cât mai rapidă a accesului la bunurile de care comunitatea fusese deposedată, la plata unor despăgubiri, recunoaşterea simbolică a responsabilităţilor şi la alte mijloace ale justiţiei istorice.

Or, al doilea pas făcut după abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea statului de cult al BRUR, a constat în implicarea BOR în procesul de retrocedare a bunurilor de care fuseseră deposedaţi greco-catolicii. Conform art. 3 al Decretul-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut BRUR şi au fost preluate de BOR se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.#

Care este baza de legitimitate a unei astfel de măsuri? Cum observa profesorul Corneliu-Liviu Popescu, „reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret […].# Faptul că cei 45 de ani de regim comunist au redus considerabil proporţia greco-catolicilor, nevoia exercitării ritualurilor în parohiile ortodoxe care au crescut prin dispariţia sau diminuarea celor greco-catolice sunt raţiuni importante pentru stabilirea unor măsuri mai nuanţate decât principiul restitutio in integrum. Problema proprietăţilor greco-catolice este într-adevăr diferită comparativ cu a celorlalte culte. Ca urmare, nici măcar Legea nr. 247/2005, care exceptează retrocedarea lăcaşurilor de cult ale BRUR în timp ce o recunoaşte pentru toate celelalte nu este, prin doar această diferenţiere, împotriva normelor constituţionale şi a principiilor dreptului internaţional al drepturilor omului.

Însă, stabilirea de distincţii se dovedeşte legitimă atunci când acestea ajută la împlinirea dreptăţii, nu la împiedicarea ei. Dacă statul român a considerat firesc să ţină cont nu doar de proprietarul original al lăcaşurilor de cult, deposedat prin forţă de bunurile sale, ci şi de felul în care aceste lăcaşuri de cult sunt chemate să răspundă astăzi nevoilor credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici, atunci era dator să caute soluţii juste, menite să aducă în aceeaşi măsură dreptate, cât şi respect şi pace între cele două comunităţi. Or, soluţia adoptată, a implicării BOR în procedura de restituire, nu a fost nici onestă, nici practică, nici dreaptă. Statul român avea de ţinut cont de existenţa unei numeroase comunităţi de ortodocşi care folosesc bisericile greco-catolice, dar aceasta atrăgea cu sine implicarea în proceduri a BOR. Se pot imagina tot felul de alte variante prin care drepturile BRUR şi interesele ortodocşilor din fostele parohii greci-catolice să fie luate simultan în considerare fără cenzura ierarhilor BOR.

Motivul erorii de drept, umane şi sociale a implicării BOR în procesul de retrocedare îl poate afla orişicine care a urmărit istoria relaţiilor dintre cele două biserici, poziţiile BOR faţă de BRUR de la sfârşitul secolului al XIX-lea până astăzi. În timp ce BRUR a jucat rolul central pentru acel proiect naţional al cărui rezultat a fost alipirea Transilvaniei la România, ierarhii ortodocşi au militat împotriva României Mari. În momentul intrării României în Primul Război Mondial, episcopii ortodocşi şi-au manifestat solidaritatea cu Ungaria.# În toată perioada interbelică, ierarhii ortodocşi au depus eforturi să desfiinţeze BRUR invocând “reîntregirea” confesională a bisericilor. Mitropolitul Nicolae Bălan o spunea ameninţător: “poporul care şi-a înfăptuit unitatea naţională nu va tolera să-i desbine fiii tocmai Biserica, ci îşi va statornici şi vechea sa unitate bisericească”.# Acelaşi ton îl avea şi Onisifor Ghibu: “românilor nu le mai rămâne alta decât să declare rupte peceţile puse la 1698 de emisarii Habsburgilor pe actul care, bisericeşte, a sfâşiat în două poporul român din Transilvania şi, prin orice mijloace, să facă în sens exclusiv oriental unitatea religioasă a poporului român…”.#

Ocazia s-a ivit odată cu ocuparea României de sovietici. În scrisoarea adresată lui Alexei, mitropolitul Leningradului, la puţin timp după evenimentele de la 23 august 1944, mitropolitul Nicolae Bălan cerea intervenţia URSS pentru realizarea “unificării” religioase. După adoptarea Decretului-lege nr. 177/1948, care punea bisericile sub autoritatea puterii comuniste,  la 3 octombrie 1949, Sinodul BOR a adoptat Actul sinodal de “validare” a încorporării BRUR în Biserica Ortodoxă Română. La 1 decembrie 1948, Decretul nr. 358 consfinţea interzicerea Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică). Autorităţile comuniste lucraseră în strânsă legătură cu ierarhia BOR pentru aplicarea planurilor Moscovei de distrugere a greco-catolicismului. Nu doar ierahii, dar şi teologi de prestigiu precum Dumitru Stăniloaie au legitimat eliminarea BRUR din viaţa ţării. Statul totalitar scutise BOR “de concurenţa – periculoasă întrucât se desfăşura chiar pe terenul meritelor naţionale – a Bisericii Greco-Catolice şi i-a garantat securitatea în schimbul unei retrageri parţiale din sfera publică”.#

Obiectivul BOR, de a împinge lucrurile până la dispariţia, într-un final, a BRUR şi „aducerea” credincioşilor greco-catolici pe calea „dreptei credinţe ortodoxe” a fost evident şi după 1989. Or, într-un astfel de context prea bine cunoscut, BOR a primit competenţe în ce priveşte actele de reparaţie istorică privitoare la Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), O astfel de politică are aceeaşi natură cu punerea în fruntea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” a lui Ion Coja; ori a numirii lui Corneliu Vadim Tudor drept preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Romi.

Dincolo de amănunte, există fenomenul flagrant, de proporţii macrosociale, acuzat de specialişti şi de organizaţii dedicate drepturilor omului de 20 de ani: discriminarea BRUR de către BOR şi de autorităţile statului român prin încălcarea, pe motiv de credinţă, în principal, al dreptului la proprietate şi a libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie a greco-catolicilor. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, instituţie locomotivă a luptei împotriva discriminării în România, nu avea de ce să aştepte Raportul Departamentului de Stat al SUA pe anul 2009 privind libertatea de religie în România pentru a se autosesiza în chestiunea BRUR. Întrucât situaţia în care a fost adusă BRUR era o problemă publică atât de vizibilă, chiar una centrală pentru asigurarea egalităţii între credincioşi în perioada postcomunistă, ar fi fost firească intervenţia CNCD încă de la apariţia acestei instituţii. Binevenită era şi o evaluare a CNCD amplă, cu autoritate profesională, chiar şi în 2010-2011. Iată însă că deciziile recente ale CNCD în chestiunea greco-catolică aduc deservicii cauzei combaterii discriminării în România.

Nota editorului – din motive tehnice, care tin de priceperea noastra, nu am publicat inclusiv notele din materialul pus la dispozitie cu amabilitate de Domnul Gabriel Andreescu. Acelora care doresc, le vom putea trimite materialul complet pe email – pentru aceasta fiind suficient sa ne scrieti la agrub.calin.diaconu@gmail.com

Publicitate