Pr Vicar Augustin Ciungan impreuna cu Prof Ioan Fagetan

Este un sentiment stânjenitor, de teamă de-a nu uita ceva, sau de a nu fi în măsură a creiona esenţialul unui portret, al unei figuri umane în a cărui preajmă ai avut ocazia de a te afla şi a cărei personalitate ţi-a lăsat o amprentă neştearsă în dimensiunea spirituală.  În plus am convingerea că portretul pe care urmează a-l face celui care a fost Preot  Dr. AUGUSTIN CIUNGAN – Vicar General al Vicariatului de Bucureşti şi Vechiul Regat-  va aminti celor care l-au cunoscut de bucuria trăită în prezenţa unui demn slujitor al Bisericii Greco – Catolice şi smerit sacerdot după “modelul lui Melchisedec”, conducându-ne cu modestie în misterele transcendentale care ne apropie de Hristos – modelul unic de perfecţiune, comoară infinită a tuturor harurilor şi cauză eficientă a sfinţeniei.

S-a născut la 5 noiembrie 1911  în satul Alecuş, jud. Alba, într-o familie numeroasă. După şcoala primară urmată în satul natal, familia s-a mutat la Blaj şi  a locuit vis-à-vis de casa PSS Ioan Suciu. A urmat Liceul “Sf. Vasile” şi Academia Teologică din Blaj. A frecventat comunitatea părinţilor Asumţionişti de la “Casa Domnului” unde a dobândit pasiune pentru tratatele de teologie în limba franceză şi şi-a însuşit o frumoasă şi cursivă limbă franceză.

După terminarea studiilor blăjene, a fost trimis la Roma, fiind primul alumn al Colegiului “Pio Romeno”,  studiind la Colegiul Grec “Sf. Atanasie”, luându-şi doctoratul în liturgică.  Într-o vacanţă de vară îl însoţeşte pe rectorul Colegiului Pio Romeno într-un pelerinaj la Mănăstirea Benedictină Maredsous, din Belgia, unde intră în contact cu opera fostului abate Dom Columba Marmion, operă decantată în tratate de o profundă spiritualitate, pe care le va traduce şi care vor vedea lumina tiparului abia între anii 2000-2003.

Întors în ţară la Blaj, după un periplu,  este trimis la Sibiu la Mănăstirea Surorilor Ursuline, întrucât avea anumite probleme de sănătate. Este amintit de PSS Ioan Ploscaru, în memoriile sale, ca făcând parte din grupul “paraşutiştilor”: cei trei colegi Ioan Ploscaru, Natanail Muntean şi Augustin Ciungan au fost “paraşutaţi” astfel: Ioan Ploscaru la Ocland, lângă Braşov, Natanail Muntean la Viştea, lângă Fagăraş şi Augustin Ciungan la Sibiu.  Sunt pagini pline de candoare şi umor tonic de rară calitate în memoriile vlădicului de pie amintire Ioan Ploscaru.

Urmează anii de prigoană în care reuşeste “să fugă” deghizat în Regat,  unde se ascunde la una din surori, la Curtea de Argeş. Ajunge în urma unor peripeţii la Bucureşti, unde codrul este mai des,  cu mai multe posibilităţi de ascunzişuri decât în locurile natale.  Lucrează ca muncitor necalificat la un depozit de fier vechi, ajunge paznic şi în sfârşit ”revizor” pentru că l-au depistat că “ştie ceva carte”.

A coborât cu demnitate toate treptele umilinţei şi batjocurii umane, neevitând a lucra precum “furnica Domnului” descoperind încet şi temerar comunitatea clandestină Greco – Catolică din Bucureşti, purtând deghizat  “zdrenţăros”, o geantă imensă din piele scorojită în care avea sfintele cărţi şi cele trebuincioase pentru a săvârşi Sfânta Liturghie.

Dupa celebrarea unei Liturghii impreuna cu Pr Marian Boian

Aşa l-am cunoscut prin intermediul părintelui Horia Cosmovici. Ţinea legătura cu Ierarhia Bisericii Greco – Catolice şi se ocupa de pregătirea preoţilor în clandestinitate, vizitându-i temerar pe preoţii din Bucureşti: Iacob, Goia, Machedon, Bleoca, Leluţiu Ioan, Boian, etc.

S-a ocupat de formarea şi pregătirea pentru America a părintelui Eugen Mihai, care după hirotonirea de către Mitropolitul Alexandru Todea a plecat la New York.

După Sinodul din 1985 de la Cluj, a prins puţin curaj fiind numit “oficial”, dar în clandestinitate, Vicar General de Bucureşti. A organizat Liturghii itinerante în casele greco catolicilor în care avea totală  încredere.( familiile: Ghircoiaşu, Bărbuş, Suciu, Coposu, Sălăgeanu, etc)

Revoluţia l-a găsit liturgisind în strada Prahova, la casa viitorului preot Traian Suciu, alături de tânărul preot hirotonit Virgil Bercea, astazi episcop greco catolic de Oradea, care se afla în capitală la specializare.

După revoluţie, a organizat prima delegaţie greco catolică, primită de Patriarhul Teoctist la data de 16 ian 1990, la Palatul Patriarhal(din delegaţie făceau parte Traian Suciu, Aurora Sasu, Ioan Suciu şi subsemnatul) unde au fost făcute “promisiuni măreţe” din partea fraţilor ortodocşi.

În casa domnului avocat Eugen Pop şi a actualului preot Ioan Dăneţ s-au organizat primele parohii, asociaţia AGRU şi Asociaţia Mariană din Bucureşti.

Pe 28 oct 1990 s-a preluat biserica “ Adormirea Maicii Domnului” din str. Acvila, unde după prima amenajare a casei parohiale, prin eforturile susţinute ale laicilor din Bucureşti, a locuit împreună cu vrednicul părinte Ştefan Tătaru.

S-a preocupat temeinic de formarea noilor preoţi, atât de necesari, după aproape o jumătate de veac de interdicţie a Bisericii Greco Catolice. Astfel printre primii hirotoniţi în Catedrala Mitropolitană din Blaj, după preluarea acesteia, de Cardinal Alexandru Todea, au fost părinţii Traian Suciu şi Constantin Oltean.

29 Iunie 1991 - la Roma, dupa consacrarea Cardinalului Alexandru Todea

Avea cucernicul părinte Augustin o înclinaţie nativă pentru muzică. Lucra cu  d-na prof. de pian Iftinky la aranjarea pe note a “Odei Mariane” a părintelui Nicolae Pura. A înregistrat o sumedenie de casete cu cântece mariane, pricesne şi catavasii pe care le-a distribuit prin efort propriu în toată provincia mitropolitană.

În privinţa ritului, avea o atitudine rectilinie de neclintit, forjată la Colegiul Bizantin din Roma şi respectată cu sfinţenie toată viaţa. Apăra cu tenacitate paulină ritul bizantin, ferindu-l de imixtiuni şi sincretisme diluante. Ne vorbea după revoluţie, de pericolul de “mondenizare” a Bisericii, care trebuie să rămână “fără zbârcituri, pură şi imaculată” după modelul Sfintei Fecioare. Această idee este amintită recent de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea , la ultima vizită făcută în Germania, unde s-a pronunţat asupra necesităţii “demondenizării” Bisericii şi regăsirea propriului centru, care este Sfânta Euharistie, având menirea să unească şi să armonizeze diversitatea existenţei umane, dându-i în viaţa concretă unitatea fraternă, care ne fereşte de căderea într-o ipseitate egoistă.

A fost o încântare în biserica Adormirea Maicii Domnului , când o delegaţie de la Roma din care făcea parte Mons. Pierro Marini –  maestrul de ceremonii la Sfântul Scaun, părintele iezuit de rit bizantin de la Centrul Alletti din Roma Thomas Spidlik (ajuns mai târziu Cardinal de pie memorie) a explicat fiecare ectenie, troparul şi toate cântecele liturgice, delegaţiei romane. Părintele Augustin avea o voce impunătoare (era prin 1995), iar corul condus de prof. Lucian Turdeanu era deja bine închegat. Grupul de italieni organizat de Opera Romana Pellegrinaggi din care foarte mulţi membrii activi ai Acţiunii Catolice Italiene au plecat încântaţi de Liturghia Greco Catolică la care au participat şi după ani îşi aduc cu plăcere aminte de momentele înălţătoare la care au participat alături de fraţii lor greco catolici din Bucureşti.

Întrucât terminase de tradus opera lui Dom Columba Mameon în anul 2003 a fost invitat de ambasadele de la Vatican: franceză, irlandeză şi belgiană cu ocazia beatificării la 3 octombrie a abatelui benedictin, revendicat de francezi pe linie marternă, irlandezi pe linie paterna , iar de belgieni prin adopţie.

L-am însoţit pe Mons. Dr. Augustin Ciungan în acel periplu roman, când a călătorit pentru prima dată cu avionul. Se bucura cu o candoare de copil şi mi-a făcut o analogie cu Universul Divin de o rară şi binecuvântată frumuseţe teologică.

Alături de Mons. Olivo Raques- rectorul Colegiului Pio Romeno, Mons. Pamfil Carnaţiu şi Mons. Benţa,  la Colegiul de pe Giannicolo, unde gazda de o deosebită delicateţe, actualul episcop Mihai Frăţilă (pe atunci vice rector), am petrecut câteva seri binecuvântate, în care fostul prim alumn al Colegiului povestea într-o italiană interbelică impecabilă întâmplări nostime din începuturile şi păţaniile tânărului teolog. Părintele Augustin, făcea parte din speţa preoţilor aleşi de pronia cerească pentru slujire, era maestos şi în acelaşi timp emotiv în actul liturgic, presărat cu pulberea divină a sfinţeniei, se ruga cu lacrimi şi suspine. La sfârşitul fiecărei liturghii şi  fiecare seară la culcare o încheia cu o rugăciune pentru “ o moarte bună”.  Încă din timpurile studenţiei romane aderase la o asociaţie pentru o moarte bună, despre a cărei existenţă nu mai avea nici o veste. A rămas însă consecvent alegerii, ca un ostaş demn şi credincios a lui Isus Hristos, întrucât cunoştea deviza: ”fii credincios până la capăt şi vei primi cununa vieţii”

În confesional, avea o înfăţişare blândă, calmă şi cu o înţelepciune de anahoret asculta până la capăt mărturisirea. Nu se încurca în piruete doctrinare insignifiante. Avea răspunsuri simple şi clare, menite a ne scoate uşuraţi  de sub povara noianului de păcate şi de a ne reda starea de puritate creştină. Simţeai în prezenţa lui, atitudinea blândului păstor care te ocroteşte. Te simţeai pătruns de fiorul mistic al îndumnezeirii, simţeai cu adevărat că poţi deveni aspirant la demnitatea “de fiu al Celui Prea Înalt”(Luca,6,35)

Avea părintele de pie memorie o atitudine smerită în faţa lui Dumnezeu şi a celor sfinte, atitudine născută din lumina divină care i-a sădit în suflet o infinită veneraţie însoţită de o încredere nemărginită a veşnicei Împărăţii Cereşti. Aceste atitudini dau pietăţii sacerdotale caracterul de măreţie şi o îmbracă într-o splendoare deosebită. În asemenea cazuri lucrează graţia şi despre care trebuie vorbit cu grijă, purtând în sufletul nostru chipul serafic al părintelui Augustin, în care ea s-a oglindit, timp de 97 de ani şi să ţinem minte să-l luăm cu noi în drumul vieţii noastre, oriunde ne vor purta paşii. Vom şti atunci că lumea are un sens şi nu vom rătăci.

Ne vom întoarce atunci, cu gândul înapoi la Blaj, locul sfânt al obârşiei şi formării sale alături de corifeii  Bisericii noastre din aceiaşi generaţie: Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Natanail Muntean, Eugen Popa şi Bernard Ştef.

Să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne dea lumina cea adevărată şi înţelepciunea necesară, ca să putem vedea în faptele preoţilor noştri, dincolo de cele lumeşti, lucrând harul sfinţitor după arhietipul sacerdotal al Unuia Născut Fiului Său, Domnul şi Mântuitorul Nostru Isus Hristos care s-a jertfit pe cruce,  pentru noi toţi şi pentru a noastră mântuire.

1991 - la Blaj, in mijlocul credinciosilor pe care ii iubea (din arhiva Dnei Iulia Stanescu)

Anunțuri